Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Justa distanță față de trecut. O evocare a scriitorului Ion Pillat

0
(0)

Interviu cu Laurenţiu Tudor (fragmente)

1. Doamnă Monica Pillat, atunci când, împreună cu Adrian Lesenciuc, am avut ideea unui dosar Pillat, aproape imediat ne-a venit în minte o metaforă ordonatoare: „Vița Pillat”.
Ne-am gândit la asta ca la numele unei podgorii, ca la un soi anume care înseamnă și vin (ca simbol al lui savoir vivre), și cultură, dar și mlădița lui Hristos. Sub acest triptic aș vrea să aibă loc dialogul nostru, așa că îl voi introduce primul în scenă pe Ion Pillat, bunicul dumneavostră patern.

Din păcate, el se mută la Domnul cu doi înainte de nașterea dumneavoastră, dar cu toate astea l-ați cunoscut din poveștile bunicii și ale apropiaților și, apoi, cu siguranță, l-ați citit cu mare atenție. Cum apare acest bunic patern în galeria dumneavostră interioară? Ce poveste semnificativă (din familie) v-a rămas cu privire la el?

La început, pe acest bunic poet l-am întâlnit într-un tablou care mi-a fermecat copilãria. În acuarela pictatã de bunica mea paternã, artista plasticã Maria Pillat-Brateş, el mi se arãtase din profil, privind plin de melancolie spre dealurile din Miorcani.

decembrie 2021
ianuarie 2022
No event found!
Mai târziu, bunica mea şi tata au prins sã îmi citeascã din scrierile lui. Îmi evocauu, uneori, felul în care el compunea, fervoarea cu care venea sã le împãrtãşeascã „la cald” câte un nou poem. Aveam vreo nouã- zece ani, când am desluşit lãuntric o muzicã şi un imbold sã pun cuvintele pe melodia numai de mine auzitã. Cu vremea, mi-am dat seama cã bunicul dãinuie în mine tainic şi mã inspirã pe când scriu.

Mai am în casã câteva volume din minunata lui bibliotecã şi regãsesc pe unele file, sublimate cu un creion subţire, pasajele care-i plãceau mai mult şi care acum mã captiveazã şi pe mine. Am mai descoperit în timp cã mulţi dintre autorii strãini pe care îi admir au fost traduşi de el în româneşte, aşa cã şi când mã cufund în lecturi, ne întâlnim. E dificil sã vã depãn ceva anume despre el, e ca şi cum ne-am despãrţi în douã personaje distincte. Împreunã suntem o poveste… 

decembrie 2021
ianuarie 2022
No event found!
Vezi mai multe
2. Ion Pillat este cel mai apropiat de tema vinului. Așa cum arată Răzvan Voncu în a sa O istorie literară a vinului în România (Editura Curtea veche, București, 2013), la nici un alt poet vița-de-vie și vinul nu sunt atât de definitorii ca la bunicul dumneavostră. Cum vedeți, în calitate de critic, această dimensiune „dionisiacă” a poeziei sale (în fapt mult melancolică) și cum se așează ea, pentru dumneavostră, în imaginarul familiei?

Vinul în lirica bunicului meu e produsul unei laborioase distilãri şi decantãri poetice, e „vinul amintirii”, dar şi licoarea care rafineazã intelectul prin culturã. Dupã cum bine obseva Victoria Ana Tãuşan în eseul Poezia lui Ion Pillat sau lumina spiritualã (Ed. Limes, 2020), natura, vãzutã în concretul imediat, e un vãl pe care artistul îl ridicã spre a-i contempla adâncul metafizic.

Iniţierea presupune un demers atent şi lung, iar degustarea vinului poetic, obţinut din cele mai alese şi subtile cuvinte, se face pe îndelete, deoarece ea presupune, pe lângã delectarea esteticã, şi detectarea unui sens înalt Pe de altã parte, dimensiunea „dionisiacã” a lui Ion Pillat intrã în contrapondere cu componenta „apolinicã” a personalitãţui sale.

Temperamentul pãtimaş e strunit impecabil în poezie printr-o rigoare a ritmului şi rimei. Apoi, ca sã putem înţelege şi aprecia buchetul acelui vin trebuie sã-i cunoaştem trecutul ce-i dã savoarea şi parfumul, umplând cu bogãia sa prezentul.

Pentru tatãl meu, Dinu Pillat, vinul, simbol al sângelui Domnului, a fost cel care l-a eliberat din chinuri, pentru cã numai dupã ce a primit împãrtãşania, sufletul lui a putut sã se desprindã de trupul suferind.

Demult, am avut un vis în care se fãcea cã eram împreunã cu bunicul poet şi cu tata şi voiam sã beau cu ei dintr-un vin roşu. Dar tata m-a oprit spunând: „n-a venit încã vremea ta, mai ai de pãtimit”. 

3. Ion Pillat se căsătorește, în 1915, cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu (fiica fruntașului liberal Ion Procopie-Dumitrescu, deputat și primar al Bucureștiului), care își luase pseudonimul „Brateș”, după numele unui afluent al Prutului.
În 1949, ea a fost arestată ca fostă moșiereasă, a stat două luni la un penitenciar din Botoșani, iar între 1950 şi 1955 a avut domiciliu forțat la Miercurea-Ciuc. Această femeie care în timpul celor două războaie mondiale a fost soră de caritate a Societății de Cruce Roșie a României, care a reușit să supraviețuiască, în domiciliu forțat, pictând ș.a.m.d. îmi pare că a fost un om puternic. Cum era această bunică artist, doamnă Pillat?

Ceea ce mã impresiona cel mai mult la ea erau graţia cu care ţinea în mânã o craşcã de ceai, eleganţa gesturilor, când închidea ori deschidea o uşã, ţinuta demnã de reginã în cele mai modeste haine, tristeţea chipului ei palid, fervoarea cu care picta.

N-am auzit-o niciodatã plângându-se cã îi e greu în cele mai teribile încercãri. Mi-a povestit cã în timpul cât era închisã în penitenciarul de la Botoşani, ca sã nu-şi piardã minţile de deznãdejde, a luat de pe podea un ciot de cãrbune şi a început sã deseneze pe zidul alb siluetele femeilor cu care se afla în încãpere. Vãzând cu cât talent le surprinsese în contur, gardienii au rugat-o sã le facã şi lor portretele pe rând. Aşa le-a câştigat respectul şi de atunci nu au mai umilit-o.

Când s-a trezit apoi trimisã în necunoscut, lãsatã într-o vãgãunã pe-ntuneric (aşa a început domiciliul ei forţat), a cãzut în genunchi şi s-a rugat lui Dumnezeu sã o ajute. Nici nu-şi sfârşise rugãciunea, când a auzit zgomot de paşi în apropiere. Venise un ţãran din sat sã îi aducã o pãturã şi ceva de mâncare. În cei cinci ani cât a durat exilul ei la Miercurea-Ciuc, în Harghita, a fost gãzduitã de o familie de unguri.

A umplut casele localnicilor cu tablouri pe care le dãdea mai pe nimic pentru a reuşi sã se întreţinã. Peisajele minunate ale acelei regiuni o inspirau sã le prindã în acuarele. Talentul a salvat-o şi i-a îmblânzit surghiunul. Chiar dupã ce a fost eliberatã, ea s-a întors acolo sã picteze, transformând fostul spaţiu de detenţie într-un loc de creaţie. Iatã ce lecţie extraordinarã a putut sã-mi dea prin propriul ei exemplu de supravieţuire dar şi ca învingãtoare pânã la sfârşit! 

4. Cealaltă bunică, cea maternă, Ecaterina Ene-Filipescu, a fost și ea o femeie curajoasă. Fusese contabilă și iubea cărțile. Oare ați fost mai apropiată de ea decât de bunica paternă? Întreb asta pentru că, în general, copiii sunt mai atașați de bunicii materni.

Manana, bunica maternã mi-a fost mai dragã, pentru cã ea m-a crescut pânã la şapte ani. Pe cea paternã o vedeam numai din când în când, vara, când mã duceam cu tata la Miercurea-Ciuc, în vacanţã.

În ciuda suferinţelor (soţul ei fusese arestat şi murise în închisoarea de la Târgu-Ocna), Manana avea o fire veselã, iar mie îmi plãcea sã o ascult cântând romanţe, pe când spãla ori cãlca rufe. Era nespus de harnicã şi talentatã la gãtit.

Când se apropia Crãciunul, dupã ce frãmânta un ceas aluatul în lighean, îl învelea cu grija-n cârpe şi-l închina sã creascã, apoi mã îndemna sã merg în vârful picioarelor şi sã vorbesc în şoaptã, ca sã nu speriu cozonacul. Când îl punea spre searã în cuptor, întreaga casã se umplea de o mireasmã pe care n-o mai pot uita.

Manana era blândã, avea o frumeseţe luminoasã şi-o bucurie de-a trãi pe care anii nu i-au stins-o. Pãstra într-un sertar, învelitã într-o foiţã de hârtie, o buclã din pãrul ei de altãdatã care fusese roşu-castaniu. 

5. Tot în 1949 când bunica paternă a fost arestată, este arestat și bunicul matern, Gheorghe Ene-Filipescu (dumneavoastră aveați 2 ani). Din păcate nici pe el nu l-ați mai prins pentru că moare în închisoare (la Târgu Ocna) în 1952, la 68 de ani.
A fost și el un om remarcabil, de origine modestă, dar care s-a ridicat prin propria forță. Din câte știu fusese cizmar, învăţase singur să scrie şi să citească și a ajuns să aibă propriul său magazin de pantofi, câştigând multe premii în străinătate pentru modelele sale. Mai încolo a ajuns parlamentar și a făcut politică de partea social-democraţilor (aripa Contantin Titel-Petrescu). Despre el ce povești aveți?

Am început demult o carte despre tata-mare, în amintirea unui vis de noapte în care el mã îndemna sã fim în scris o vreme împreunã. În prealabil, mã documentasem la CNSAS, unde am fost sã îi studiez dosarul penal, îi citisem broşura Un glas din popor cãtre oamenii superiori şi discursurile politice din parlament, precum şi corespondenţa cu familia.

Parcursesem apoi file din istoria partidului social-democrat din anii 30-40, sã înţeleg mai bine contextual în care Gheorghe Ene-Filipescu se remarcase ca fruntaş. Mama mea îi fãcuse deja un portret de neuitat în volumele de memorii Eterna întoarcere (Ed. Du Syle, 1996) şi în Ofrande( Ed. Universalia, 2002). Dar nemaipomenit a fost momentul de acum vreo zece ani, când am aflat de la un prieten cã cineva vindea pe internet o pereche de pantofi fãcuţi de acest bunic.

Am reuşit sã îi cumpãr şi sã intru în posesia lor. Am vãzut pe eticheta din interior numele lui, adresa magazinului din Calea Victoriei nr. 26, ba chiar şi anul 1929 şi locul – Barcelona, unde fuseserã expuşi. Aceşti pantofi de damã, vechi de mai bine de optzeci de ani, pãreau ca nepurtaţi, erau negri, de piele întoarsã, cu baretã, aveau o eleganţã sobrã, erau foarte uşori şi, ca model, se armonizau perfect şi cu timpurile noastre.

Poate erau un semn cã trebuia sã îi încalţ în gând, ca sã-l ajung din urmã pe bunicul meu şi sã m-apuc de carte. Sper sã am vremea sã o duc la bun sfârşit. 

6. Iată că am ajuns la mama dumneavoastră, o femeie frumoasă, elegantă, rafinată, vie, cu un sentiment acut al demnității. Este uimitor cum reușește, cu echilibru, cu jertfelnicie și cu credință, să reziste prigoanei și necazurilor, ba chiar să și lase urme (mă refer aici la cărțile pe care le-a scris și pe care le-a îngrijit). Care vă este cea mai dragă amintire cu ea? Dar cu tatăl dumneavostră?
Mama mea, Cornelia Pillat, moştenise de la tatãl ei pofta de viaţã, dârzenia, voinţa şi curajul, iar de la mama ei, seninãtatea şi lumina interioarã. Lângã ea, aveam întotdeauna credinţa cã sunt feritã de rãu. Mã lua cu ea adesea, încã din copilãrie prin satele de lângã Bucureşti la la bisericile de tradiţie bizantinã, pe care le avea în studiu la Institutul de Istoria Artei.

Mi-aduc aminte cã odatã am mers cu ea împreunã cu tata şi poetul Vasile Voiculescu la biserica din Rebegeşti, situatã pe malul unui lac. Era atât de minunat acolo, şi înãuntru şi afarã, încât am întrebat-o pe mama dacã suntem în rai.

Cât timp tata a fost închis, mama a fãcut tot posibilul sã îmi continui educaţia Mã ducea la teatru, la concerte, la operã, la filmele celebre de la cinematecã, mã lua în excursiile prin ţarã, organizate de Biblioteca Academiei (unde fusese transferatã dupã arestarea tatei), mergeam la expoziţii. Se îmbrãca frumos şi era demnã, nu ar fi vrut sã afle nimeni cât suferea în sinea ei.

Apoi avea un dar al premoniţiei ştiind cu claritate dinainte lucruri care aveau sã se petreacã. De pildã, deşi tata fusese condamnat pe viaţã în Procesul Noica-Pillat, mama era convinsã cã el avea sã se întoarcã mai curând şi, cu un an înainte de amnistia politicã din 1964, a zugrãvit toate odãile şi a dat mobilele la reparat, ca sã îl aştepte cu casa curatã.

Odatã, cineva a întrebat-o cum de a putut ierta pe cei care-i fãcuserã atât de rãu în viaţã. Ea a rãspuns cã cine ţine minte nedreptãţile şi este ros de gândul rãzbunãrii rãmâne prizonier şi duce o povarã grea în suflet. Ea a ales sã fie liberã şi a lãsat în urmã tot balastul.

De altfel mama, la sfârşitul vieţii, spunea cã suferinţa a ajutat-o sã suie treptele înţelegerii şi, încetul cu încetul, şi-a dat seama cã încrecãrile prin care a trecut i-au catifelat sufletul, aşa cum valurile mãrii şlefuiesc pietrele, fãcându-le netede şi mãtãsoase la atingere, . 

7. Recunosc că, în ce îi privește pe părinții dumneavostră, mă gândesc mai ales la frumoasa lor poveste de iubire. Ei sunt, pentru mine, în primul rând, doi oameni care au reușit în dragoste, povestea lor căpătând (și datorită tragismului, dar și a frumoasei credințe pe care o aveau) un anume aer shakespearian. Cum a fost pentru dumneavostră să aveți un astfel de exemplu de iubire? A fost mai simplu sau a fost mai greu?

De la pãinţii mei am învãţat cã dragostea se cãleşte prin suferinţã şi veghe. Dupã moartea tatãlui meu, mama s-a aplecat retrospectiv asupra iubirii trãite alãturi de el şi a lucrat-o ca pe o bijuterie, aducând-o la desãvârşire. Şi-a scris memoriile pentru a înţelege rostul dezastrelor prin care a trecut dar şi pentru a-şi armoniza tot mai adânc legãtura cu soţul ei.

La sfârşit, mi-a mãrturisit cã îşi pregãtise sufletul ca sã-i poatã sta alãturi dincolo de moarte. Tata şi mama mi-au lãsat moştenire tezaurul iubirii lor care pentru mine este nu doar cea mai mare bogãţie din lume ci şi temelia propriei mele fiinţe. Aşa am devenit purtãtoarea lor de cuvânt. Apoi Dumnezeu mi-a dãruit un soţ minunat, pe Nicolae N. Sãulescu, distins cercetãtor în ameliorarea soiurilor de grâu, şi în cei aproape patruzeci şi opt de ani pânã azi am trãit într-o profundã armonie, susţinându-ne reciproc în momentele de cumpãnã ale vieţii. 

8. În același sens, mă interează cum este să ai o așa înaltă genealogie? Se resimte firesc? Obligă? Paralizează? Te face să nu te simți liber?

Când eram în clasele primare, prin anii 50, mã feream sã spun cã familia mea se înrudea cu Brãtienii, de teamã sã nu fiu data afarã din şcoalã. La examenle de admitere din clasa a VII-a într-a VIII-a, nu am fost lãsatã sã intru într-un liceu din centru, în ciuda notelor maxime obţinute, deoarece tata era închis. Am fost admisã toamna la un liceu de la periferie.

Mama a trebuit sã divorţeze şi sã revinã la numele de Filipescu, pentru ca sã nu fie concediatã din serviciu. Din fericire, în urma amnistiei politice din 1964, tata a fost eliberat, iar eu am putut urma facultatea. Altfe;, aş fi ajuns în cel mai bun caz desenatoare tehnicã într-o fabricã. Genealogia aceasta, în anii 50-60, mã punea pe lista neagrã a regimului comunist.

Dupã aceea, însã, odatã cu reabilitarea bunicului poet şi datoritã revenirii tatãlui meu în lumea literarã, ca cercetãtor la Institutul de istorie literarã şi folclor, condus de George Cãlinescu, lucrurile s-au schimbat.

Cu timpul, familiile Brãtianu şi Pillat au fost redescoperite de noile generaţii dormice sã îşi recupereze istoria pânã nu demult cenzuratã, iar eu am început sã fiu invitatã sã vorbesc audienţei în calitate de descendentã. E o onoare şi o bucurie pentru mine. Sunt liberã sã depun mãrturie despre ai mei aşa cum timpurile trecute nu au îngãduit-o. 
9. Doamnă Pillat, cum era tatăl dumneavostră? Dincolo de intelectual, de scriitor, de părinte și de soț, pare că avem nucleul unui mistic. Nu uit, de pildă, că Steinhardt mărturisea că Dinu Pillat a avut un rol important în convertirea lui la ortodoxie, iar Horia Roman-Patapievici v-a spus că tatăl dumneavostră este modelul său de viață.

Tata era un om fragil fizic dar avea un suflet de oţel. Chinurile, umilinţele şi torturile pe care le-a suferit în închisoare l-ar fi putut zdrobi, dacã nu-l întãrea credinţa în Dumnezeu. A simţit în acele momente cumplite cã încercãrile prin care îi era dat sã treacã îl apropiau de patimile lui Iisus.

Când s-a întors acasã, atinsese o culme spiritualã care îl fãcea sã se roage Domnului şi pentru torţionarii sãi. De când eram mica, el venea la patul meu, se punea în genunchi şi ne rugam împreunã ca Dumnezeu sã ne facã mai buni. Nu ieşeam niciodatã pe poartã, fãrã ca el sã nu mã închine la plecare. Tata m-a vegheat întotdeauna şi când trãia şi dincolo de moarte. Când crezi în Dumnezeu, îmi spunea, ajungi sã nu te mai temi de nimic şi de nimeni. Devii liber. 

10. Întreaga dramă a familiei dumneavostră este povestea umilinței și a decimării elitelor și a instituirii contraselecției, boală de care nu am scăpat nici acum. Ba, mai mult, trăim azi un timp îngrijorător al ofensivei stângii (sub forma neo-marxismului, a corectitudinii politice și a atacurilor la adresa culturii clasice și a creștinismului). Cum vedeți toate astea doamnă Pillat? Cum îi apar unui om care a resimțit din plin colții comunismului? Nu mai vorbim de isteria provocată de pandemie care agravează toate disonanțele. 

Eu, care am trãit atâţia ani cu sufletul la gurã, fiind avertizatã de mama, încã din copilãrie, cã nu am nici o şansã şi cã ce pot sã sper e sã nu fiu bãgatã în seamã, ca sã fiu toleratã de ceilalţi, am luat tot ce a venit bun dupã aceea, ca pe o minune. Când nu te aştepţi la nimic în viaţã, capeţi totul. Cu mine aşa s-a întâmplat. Din aceastã cauzã, ofensiva stângii şi radicalismul nu mã sperie atât de mult ca pe dumneavoastrã, fiindcã am apucat timpuri mult mai grele..

Cât despre pandemie şi isteria izolãrii, ce sã mai spun? Dupã arestarea tatãlui meu, s-a fãcut gol în jurul nostru, prietenii de familie traversau pe celãlalt trotuar, când ne vedeau pe stradã, iar la şcoalã, clasa se împãrţise în douã: puţinii colegi care mai vorbeau cu mine şi cei mai mulţi care mã ocoleau. Eram într-o carantinã impusã politic. Nu exiista vaccin pentru aşa ceva. 

11. Am realizat, cu tristețe, documentându-mă pentru acest interviu, că dumneavostră sunteți ultima dintre Pillați. Am înțeles, astfel, că toată munca de recuperare și de editare are și această miză: dumneavostră trebuie să spuneți povestea unei familii deosebite pentru cultura noastră, să mărturisiți ca să nu se uite. Dacă nu mă înșel, însă, mai există urmași pe linia Brătienilor. Așa este?

Da, ştiu cã Ioana Brãtianu a avut o fiicã, pe Marie – Hélene Fabre Brãtianu, pictoriţã, care trãieşte la Paris. A scris o carte de memorii, Memoria frunzelor moarte, publicatã de Editura Humanitas, în 2012. Am fost la lansarea cãrţii şi m-am bucurat sã o aud vorbind cu cãldurã şi nostalgie despre familia ei.

A revenit de câteva ori în ţarã, de atunci. Familia Pillat are descendenţi prin sora lui Ion Pillat, Pia, cãsãtoritã cu doctorul Daniel Danielopol, cu care a avut un fiu pe nume Gheorghe, vãrul tatãlui meu. Gheorghe Danielopol are o fiicã, pe Pia, mãritatã Danielopol- Dumitru, stabilitã la Paris. Ea are doi copii, pe Iriana şi pe Victor care îi vor duce mai departe numele.

12. Doamnă Pillat, există cultură înaltă fără memoria paradisului? Poți face poezie fără un acut sentiment al tainei, al misterului? Să nu uităm că v-ați numit antologia, apărută în 2019, Întredeschideri.
Sã ne gândim la Kafka, la personajul sãu care se mişcã într-un labirint. El cautã în van o cãlãuzã care sã-i poatã arãta locul şi rostul lui în lume. Totuşi acest erou rãtãcitor are memoria paradisului pierdut, ca şi conştiinţa unei vinovãţii strãvechi, lãsatã lui în moştenire. Cred cã raportul unui om cu Dumnezeu depinde în fond de relaţia pe care acesta a avut-o cu tatãl sãu.

Nu se spune în Vechiul Testament cã Divinitatea e Dumnezeul pãrinţilor noştri? Între Kafka şi tatãl lui au existat mari tensiuni şi conflicte, fapt ce explicã viziunea sumbrã a scriitorului care simte cã îi este interzis accesul la sens şi mântuire. Eu am avut privilegiul unei legãturi binecuvântate cu tata şi cu întreaga mea familie, de aceea nu am avut nici un moment senzaţia cã am fost alungatã din rai. Când scriu, într-adevãr, „întrezãresc” lumina altei stãri de spirit.

13. Există patru cărți de dialog cu dumneavostră: douã în care dumneavostră sunteți intervievatorul (cea cu Ioana Celibidache, Ioana Celibidache, o mãtuşã de poveste, Ed. Humanitas 2011 şi cu Barbu Cioculescu, Povestind despre atunci, Ed. Humanitas, 2012) şi douã în care sunteţi intervievata (cu Radu Ciobanu, Dincolo de aşteptare. Dialoguri în larg, Ed. Eikon, 2016 și cu Vasile Bănescu, Imaginaţia speranţei, Ed. Eikon, 2018). Asta însemnă că vă plac poveștile, că aveți povești și că înțelegeți cultura dialogului.

Eu cred că azi dialogul ca spațiu al interrelaționării, al cunoașterii reciproce și al schimbului suferă, că trăim un timp al ascuțirii radicalismelor, asta deși numărul cărților de interviuri și de convorbiri a crescut. Cum vă explicați lucrul ăsta? Apoi, în altă ordine de idei, credeți că dialogul poate căpăta demnitatea unui gen literar? 

Dialogul presupune bucuria de a descoperi un alt fel de a gândi decât cel propriu. E în acelaşi timp c cale de evitare a narcisismului care îi pândeşte pe artişti în general. Mie îmi place mai mult sã ascul decât sã vorbesc. Cu scriitorul Radu Ciobanu am avut o experienţã cât se poate de interesantã, fascinantã aş spune. Nu ne-am întâlnit niciodatã. Ne cunoşteam din cãrţi şi m-au atras stilul lui empatic de a face criticã literarã, sensibilitatea şi fineţea analizei. De aceea, i-am propus sã scriem împreunã o carte în care sã ne confruntãm viziunile pe teme de culturã predilecte. Am comunicat electronic pe e-mail şi cartea tot aşa s-a închegat.

A fost, cum spune şi titlul Dincolo de aşteptare, cãci deşi foarte diferiţi ca viziune şi moduri de a compune, ne-am înţeles de minune şi ne-am împrietenit scriind. Cei care resping dialogul nu vor sã fie contrazişi, poate dintr-un complex de inferioritate, şi de aceea nu pot evolua. Rãmân infirmi şi limitaţi.

Acum am început o carte în care dialoghez cu un cititor imaginat anume sã mã corecteze dar şi sã mã provoace „la duel”. Despre demnitatea dialogului, ca gen literar, vã invit sã vã amintiţi pledoaria lui Horia Roman-Patapievici pentru civilitatea schimbului liber de idei dar şi excelentele sale emisiuni de pe TVR Cultural, intitulate „Idei în dialog”. 

14. Într-un interviu spuneați că arestarea tatălui (aveați la acel eveniment nefericit 11 ani) a fost cea mai tristă zi din viaţa dumneavostră? Care a fost cea mai fericită? 

Ziua când s-a întors din închisoare. 

Revista literarã Libris, Anul V, nr.1 (15), Martie 2021

Sursa: LaPunkt

Monica Pillat

Fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat, născută la 8 octombrie 1947, la Bucureşti. Membră a Uniunii Scriitorilor, la secţia poezie. Absolventă a Facultăţii de limbi germanice, secţia engleză-română (1970).

Doctorat în literatură comparată (1978). Profesor în domeniul literaturii engleze şi americane, la catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970-1972) şi apoi la catedra de literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea Bucureşti (1973-2005).

Ultimele cărţi: Biruinţa unei iubiri. Dinu şi Nelli Pillat, Ed. Humanitas, 2008; Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pia Pillat, Ed. Humanitas, 2009; Dinu Pillat. Aşteptând ceasul de apoi, Ed. Humanitas, 2010, Minunea timpului trăit. Pagini din corespondenţa Monicăi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat, Ed. Humanitas, 2010; Dinu Pillat. Tinereţe ciudată şi alte scrieri, Ed. Humanitas, 2011; Dinu Pillat. Spectacolul rezonanţei, Ed. Humanitas, 2012. Povestind despre atunci cu Barbu Cioculescu, Ed. Humanitas, 2012.

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole

Distribuie

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn