Nimic nu e mai important decât să înveți din greșeli. Privind înapoi, știu că am avut obligația morală să apăr valorile tradiționale a milioane de oameni persiflați, ridiculizați, marginalizați.
Dacă nu mi-a ieșit întotdeauna și dacă am să-mi reproșez ceva foarte precis e mânia, stilul aprig sau ieșirile explozive în fața minciunii, a falsității sau a nedreptății.
Mi-a luat ceva timp să pricep că pacea interioară, atenția cumpătată, auto-ironia și o anume detașare de zgomotul bătăliei îți aduc mai multă simpatie și credibilitate decât elanul combativ.
Încrâncenarea e justificată, poate, dar niciodată productivă. Vehemența atrage simpatia galeriei, dar nu construiește temeinic. Mergeam adesea la dezbateri știind că apăr un principiu etern sau un adevăr universal (cum ar fi diferența biologică între bărbat și femeie).
De ce eram îndârjit? Pentru că într-un plan subiectiv și foarte personal nu eram eu însumi fericit, senin sau împlinit. De aici și stridența polemică a unor ieșiri retorice produse la limita exasperării. Le regret sincer.
România e o țară greu de purtat pe umeri. Ca intelectual public ești atacat mereu și învinovățit, de cele mai multe ori, pentru păcatele altora (pe care i-ai susținut doctrinar, politic sau electoral). E greu să răspunzi creștinește unui mitocan, să-i zâmbești senin, să întorci obrazul.
Multe bătălii pe care le-am purtat în platourile radio-tv erau (și vor mai fi) puternic polarizate ideologic: progresiști versus conservatori, atei versus creștini; ideologi versus oameni de știință.
Din păcate, aceste războaie culturale prelungesc alte nefericite polarizări sociale din țara noastră: bogați versus sărăci, norocoșii tranziției versus pierzătorii de rând, elite corupte versus clasa de mijloc decentă, etc.
Jupuit, blazat și obosit cum sunt de atâtea conflicte din viața cetățiii, mi-ar plăcea într-o zi să pot avea blândețea duhovnicului meu, seninătatea lui Corneliu Coposu, grația lui Ion Rațiu și relaxarea alegră a regretatului Ronald Reagan.
Așa să-mi ajute Dumnezeu.
