fr. théologie dogmatique, engl.: Church dogmatics, germ.: kirchliche Dogmatik
Desemnează discursul teologic principal al creştinismului sau, în limbaj contemporan, „meta-naraţiunea” care înglobează practica şi doctrina Bisericii creștine. Ca şi teologia liturgică, o d. are diferite articulaţii interne şi structuri morfologice marcate de tradiţia confesională căreia îi aparţine autorul.
Orice tratat de teologie dogmatică va include, în mod normal, referinţe la următoare aspecte ale vieţii creştine: Scriptura, tradiţia exegetică, magisteriul, rolul d., relaţia între christologie, soteriologie şi teologia trinitară, eclesiologia, sacramentele, antropologia creştină, relaţia între civitas Dei şi civitas terrena precum şi eshatologia.
Ortodoxia răsăriteană, catolicismul roman şi protestantismul au aspirat, fiecare, la redactarea unei sinteze doctrinare sub forma unor dogmatici colective (având mai mulţi autori, cum este cazul şi celui mai recent Catehism romano-catolic autorizat de Congregatio pro Doctrina Fidei) sau a unor dogmatici personale, cele mai cunoscute nume fiind Karl Barth (1886-1968), Hans Urs von Balthasar (1905-1988) sau pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993).
Sub raport istoric, ambiţia dogmaticii a fost aceea de-a cuprinde într-un sistem teologic esenţa mărturisirii de credinţă a creștinismului.
Cu alte cuvinte, intenţia oricărei dogmatici este de-a sublinia caracterul distinct al revelaţiei biblice și unicitatea Evangheliei lui Iisus Hristos, urmărind pe mai multe paliere (epistemologic, etic, metafizic, etc.) consecinţele acestui angajament spiritual. Schiţe ale acestui tip de scriere se găsesc la Sfinţii Părinţi – mai cu seamă la mari sistematizatori precum Sf. Grigorie de Nyssa (Oratio catechetica magna, sec. IV), Sf. Augustin (De vera religione, 390), Sf. Maxim Mărturisitorul (Ambigua, sec. VI) sau Sf. Ioan Damaschin (De fide orthodoxa, sec. VIII) –, dar şi în simbolurile de credinţă ale Sinoadelor ecumenice.
Marile controverse dogmatice din primul mileniu creștin au rezultat în diferite „simboluri de credinţă” şi canoane ale Bisericii universale. Aceste texte detaliază îndeobşte, printr-un sporit rafinament conceptual, crezul Bisericii apostolice. Cel mai cunoscut document provine din sec. IV sub denumirea de „Crez niceeano-constantinopolitan”, fiind până astăzi recitat în cadrul slujbelor solemne ale Bisericii ortodoxe.
Totodată, canoanele disting polemic între creştinismul catholic şi grupările eretice acuzate de „pervertirea” mărturisirii de credinţă a sfinţilor apostoli. Contextul liturgic al disocierii între ortodoxie şi erezie insistă asupra caracterului mistagogic al cunoaşterii adevărului — dogmele fiind propoziţii performative, iar nu doar sentinţe descriptive sau obiectul unui monopol corporatist. Convertirea conţinutului epic al Bibliei într-un limbaj exclusiv conceptual — iată tentaţia scolasticii, al cărui efect de ariditate a fost compensat de înflorirea misticii renane.
În Evul Mediu, disputele dogmatice s-au intensificat pe marginea unor falii geografice şi culturale. „Occidentul latin” şi „Răsăritul” de limbă greacă ori slavă au ajuns să ipostazieze, într-o retorică mai ales caricaturală, lupta dintre „intelectualismul scolastic”, pe de o parte, şi „elanul mistic”, pe de altă parte. Nu este mai puţin adevărat faptul că, după sec. al XIII-lea, expunerile de tipul sacra doctrina pierd contactul cu exegeza biblică, demersul ascetic şi pratica liturgică.
Summa theologica livreză, într-o arhiectură impresionantă, opiniile lui Toma din Aquino despre creaţia ex nihilo, timp şi eternitate, facerea lumii, Unu şi multiplu, hristologie, angelologie, antropologie biblică, dar şi elemente de filosofie politică. Totuşi, metoda, conţinutul şi tonul expunerilor savante despre Sfânta Treime, persoana lui Iisus Hristos, Filioque sau eshatologie diferă uneori de viziunea teologică a patristicii.
Definitorie pentru scolastica occidentală este încercarea de construire a unei apologetici a creştinismului comprehensibilă şi pentru raţiunea naturală, neatinsă de harul revelaţiei supranaturale. Plecând de la un faimos dicton paulin („Cele nevăzute ale Lui [Dumnezeu] se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire”, Epistola către Romani 1, 22a),Toma din Aquino (Summa theologica, 2.2.q 94.1) a apărat proiectul de edificare a unei theologia naturalis – o atitudine intelectuală susţinută până târziu de către Biserica Romano-Catolică (cf. Conciliul Vatican I, De fid. cath. 2.2.).
Cu scolastica barocă, mozaicul vechiului mysterium fidei se sparge în sub-unităţi relativ autonome, vizibile şi în separarea ordinelor călugăreşti (astfel încât ordinul dominican asumă dimensiunea predicatorială, ordinul franciscan vocaţia ascetică, etc.). În întâlnirile dintre Roma şi Constantinopol, dogmatica indică frecvent un element disociativ, obnubilând realitatea practicilor comune, împărtăşite timp de un mileniu de creştinii ambelor biserici.
Evenimente politice catastrofale, cum ar fi cruciada din 1204, infiltrează discursul dogmatic cu puternice inflexiuni resentimentare. Episcopii greci afirmă constant superioritatea şcolii teologice bizantine şi puritatea tezaurului de credinţă ortodox, în raport cu francii sau latinii. De cealaltă parte, deschiderile irenice şi operele ecumenice asumate de gânditori ca Nicolae Cusanus (cardinal) sunt, mai degrabă, o excepţie. După 1453, creştinismul european se instalează într-o schismă definitivă, inaugurată formal la anul 1054.
Dogmaticile devin confesionale şi, tot mai mult, rezultatul unui demers de reconstrucţie individualizantă a crezului Bisericii apostolice. Lucrarea lui Philipp Melanchthon (1497–1560) intitulată Loci communes (1521) este prima operă de teologie dogmatică în universul protestant, fiind urmat de Jean Calvin cu faimoasele Institutio Christianae religionis (1537).
Revoluţia epistemică din modernitate impune breslei teologilor dificultăţi suplimentare. Manualele de dogmatică trebuie să ţină cont de noile predispoziţii intelectuale şi estetice ale publicului educat. Nominalismul filosofic, enciclopedismul cultural şi pietismul religios sunt atitudini care modifică, inevitabil, strategia de abordare a dogmaticienilor.
Treptat, dispare ambiţia formulării unui sistem teologic exhaustiv, capabil să răspundă la toate întrebările minţii omeneşti. Îmbogăţirea domeniilor cunoaşterii naturale, cum ar fi cosmologia copernicană sau descoperirea altor culturi şi civilizaţii (dincolo de arborele tradiţiilor abrahamice), modifică sensibilitatea omului european şi impune redactarea unor noi capitole în apologetica Bisericii. Neo-arianismul (adoptat inclusiv de savantul britanic Isaac Newton) este, la rândul său, un simptom al depărtării modernităţii de axiomele autorităţii ecleziastice.
În cuvintele lui Amos Funkenstein, „noua intelectualitate europeană avea impresia că toate ideile pot fi probate ca mărime — cel puţin dacă sunt investigate fără pretenţii dogmatice, disputandi more, non asserendi more”. Asumarea legăturii între „ortodoxie” şi „ortopraxie” este tot mai puţin evidentă. G. Calixtus, bunăoară, separă theologia dogmatica de etica vieţii creştine (Epitome theologiae moralis [1634]).
Raţionalismul face din miezul dogmatic al teologiei Bisericii un corp străin — relevanţa religiei fiind judecată din perspectiva utilităţii sociale şi a judecăţii morale. Antinomiile raţiunii din Critica raţiunii pure (1781) deconstruiesc, la Immanuel Kant, argumentele teismului scolastic (analogia entis), pentru ca G.W.F. Hegel să consacre apoi superioritatea dialectică a sistemului filosofic faţă de toate realizările anterioare ale teologiei creştine. Hegel a avut parte chiar de o lectură atee, care a inaugurat relansarea materialismului în sec. XIX (Feuerbach, Marx, Engels).
Teama de dogmatism a cauţionat în scrierile lui Friedrich Nietzsche (1844-1900) o atitudine cinică, îmbibată de superbie şi deriziune: „Luaţi aminte, voi, filosofi şi prieteni ai cunoaşterii, şi feriţi-vă de martiriu! Feriţi-vă să suferiţi «de dragul adevărului»! şi feriţi-vă chiar să vă apăraţi pe voi înşivă! Aceasta corupe întreaga inocenţă şi delicata imparţialitate a conştiinţei voastre” (Dincolo de bine şi de rău, §25).
Pe acest fundal de alterare a credinţei în Crezul Bisericii, F.D.E. Schleiermacher (1768-1834) caută să trezească elita intelectuală europeană la argumentul „interiorităţii” — sfera sufletului infinit mai profundă decât raţiunea discursivă a idealismului german.
Metafizica religioasă este ancorată în simţământul sacru şi imediateţea revelaţiei divine. Sub impulsul lui F. C. Baur (1792–1860) și al lui A. Harnack (1851–1930), istoria dogmei Bisericii este rescrisă plecând de la opoziţia dintre paternitatea iudaică a tradiţiei biblice şi fondul elenist al primelor controverse dogmatice ale creştinismului apostolic. Mai ales pentru Adolf von Harnack, dogmele erau reprezentări trecătoare ale adevărului creştin ― fapt care trezeşte reacţia vehementă a lui Karl Barth (1886-1968).
În lumea protestantă, reînnoirea teologiei sistematice se face plecând de la contestarea istorismului de sec. XIX: articularea mesajului peren al Sfintei Scripturi este obligaţia fiecărei generaţii de teologi, chemaţi să reunească toate domeniile cunoaşterii de interes pentru un homo religiosus: etica, estetica, metafizica, hermeneutica, ecleziologia etc. Combătând pericolul subiectivismului, Karl Barth (1886-1968) a subliniat centralitatea hristologiei pentru orice discurs coerent despre Dumnezeu: cunoaşterea realităţilor ultime ne este oferită doar prin Cuvântul întrupat în Iisus, prin Duhul Sfânt.
Biserica este locul în care Cuvântul este proclamat, scris şi revelat – fapt care justifică titlul operei sale: kirchliche Dogmatik (1932–67). Prin Karl Barth, teologia protestantă restabileşte dogmele trinitare ale creştinismului apostolic. Moştenirii lui Barth este impresionantă (D.M. Baillie şi T.F. Torrance în Scoţia, Colin Gunton, John Webster sau Douglas H. Knight în Anglia, Robert W. Jenson în SUA, etc.). Încercări de-a depăşi această posteritate includ scrierile lui W. Pannenberg („teologia istoriei”), J. Moltmann („Dumnezeul răstignit”) şi E. Jüngel (dialectica trinitară a fiinţării şi a devenirii).
Fără să nege caracterul hristocentric al dogmaticii Bisericii, Eric Przywara (1889–1972) şi Hans Urs von Balthasar (1905-1988) au reabilitat noţiunea medievală de analogia entis. A deduce existenţa necesară a lui Dumnezeu plecând de la experienţa creaturii contingente – iată provocarea maximă a dogmaticii neotomiste. O importantă corecţie apofatică la definirea lui Dumnezeu ca „Fiinţă supremă” (un apelativ curent în tradiţia onto-teologică a filosofiei occidentale) a adus Jean-Luc Marion – unul dintre beneficiarii direcţi ai renaşterii studiilor patristice în Franţa sec. XX.
Ca şi alţi teologi ortodocşi contemporani (Vladimir Lossky, Christos Yannaras sau Pr. Dumitru Stăniloae) au insistat asupra importanţei apofatismului (predicaţia negativă din concertul numelor divine), ca un corectiv adus raportului ontic între creaţie şi Creator. Dilema proporţionalităţii implicată de raportarea „faptelor văzute” la „cele nevăzute” se rezolvă prin sublinierea disimilitudinii în raport cu asemănarea celor două regnuri ontologice.
În dialog atât cu reflecţia patristică, filosofia medievală, gândirea modernă şi dogmatica sec. XX (Karl Barth şi Karl Rahner, îndeosebi), teologul romano-catolic Hans Urs von Balthasar şi-a axat propriul sistem plecând de contemplarea scripturală, doxologică, mistică, sacramentală, poetică şi intelectuală a slavei lui Dumnezeu. Pentru Balthasar, slava (gloria Dei) trebuie căutată în experienţa frumuseţii, consubstanţială cu descoperirea binelui necondiţionat şi a adevărului eliberator.
Frumuseţea nu se descoperă însă ca abstracţie, ci printr-un proces de individuare revelatorie. Deşi infinit, Dumnezeu se descoperă omului mereu într-o formă dinamică şi palpabilă, iubită şi adorată de credincioşi. Chipul „universalului concret” este Iisus Hristos, revelaţie a Tatălui, prin Duhul Sfânt, în trupul mistic al Bisericii.
Un partener de conversaţie al lui Balthasar a fost teologul german Karl Rahner (1904-1984), a cărui teologie – schiţată doar sub forma unui sistem dogmatic (Grundkurs des Glaubens, 1976) – include noţiunile de „creştinism anonim” (cu referinţă la virtuţile altor sisteme etico-metafizice, situate în afara graniţelor istorice ale Bisericii) şi „antropologie transcendentală” (unde se resimte puternica influenţă a lui Kant şi Martin Heidegger). Omul, pentru Rahner, este o fiinţă orientată nu spre moarte, ci spre transcendenţa absolută care, prin intersectarea Cuvântului viu, devine cunoaştere a lui Dumnezeu.
În spaţiul ortodox, pr. Serghei Bulgakov (1871–1944) este autorul unei dogmatici închegate în jurul noţiunii de Sophia ― Înţelepciunea divină împărtăşită lumii sub „chipul Tatălui” ― adică Iisus Hristos. Traduse în limba franceză, lucrările sale ― între care amintim Du Verbe incarné (1943), Le Paraclet (1947), and L’Épouse de l’Agneau (1984) ― caută neîncetat să surprindă unitatea dintre Dumnezeu şi lume plecând de la corelaţia ontologică Hristos-Adam (filialitate şi umanitate). „Înţelepciunea divină” dă seama de această solidaritate cosmică, pecetluită din eternitate, între Creator şi creatură.
Celălalt mare teolog al Ortodoxiei moderne, pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993) a redactat o dogmatică profund marcată de experienţa ascetică şi mistică a Răsăritului creştin (şi, în mod special, de tradiţia palamită). Teologia dogmatică ortodoxă (1978, 3 vol.) seamănă, din acest punct de vedere, cu dogmatica arhimandritului sârb Justin Popovici (1894–1979), care a cărui gândire este profund impregnată de izvoarele patristice (Dogmatika Pravoslavne Crkve, 3 vols., 1932–78].
Dacă la Karl Barth dogmatica este o disciplină auxiliară a hermeneuticii biblice (sola Scriptura), la pr. Stăniloae importantă este situarea cunoaşterii teologice în interiorul matricei spirituale a Bisericii şi a tradiţiei patristice. Altminteri, diviziunile din interiorul Teologiei dogmatice ortodoxe păstrează un iz scolastic (fiind discutată mai întâi „Fiinţa lui Dumnezeu”, apoi „atributelor sale generale”, apoi „Sfântă Treime, în general” – sic).
Hristologia părintelui Stăniloae menţine diviziunea de inspiraţie protestantă: Fiul este prezentat ca „Profet, Preot şi Rege”. Un anumit limbaj substanţialist („Fiinţa supremă”, „Subiectul absolut”, „Persoana supremă”) arată încercarea autorului de-a avea mereu în vedere şi sistemele ontologice ale filosofiei continentale.
Mai presus de toate, însă, părintele Stăniloae este un teolog al Sfintei Treimi, subliniind tema comuniunii de iubire dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, reflectată apoi în comuniunea euharistică a sfinţilor. Din această perspectivă trinitară, pr. Stăniloae extrage şi conţinutul dialogic al experienţei intersubiective: lumina necreată a Dumnezeirii poate încălzi şi apoi străpunge masca de fier a egoismului şi a raţionalismului individualist pentru a cuprinde întregul persoanei Celuilalt printr-o mişcare cu rezonanţe eshatologice (de unde rezonanţa cu învăţăturile misticului rus Siluan Athonitul: „aproapele meu este viaţa mea”).
În rezumat, va fi greu de negat faptul că fiecare sistem de teologie dogmatică reflectă accentele mistice, liturgice, ascetice şi doctrinare ale diferitelor tradiţii bisericeşti, la care se adaugă apoi sensibilitatea autorului marcat de un timp şi un spaţiu anume. Dacă epoca patristică şi evul mediu au consolidat dogmaticile teologice în conversaţie cu metafizica greacă, modernitatea a invitat la construcţia unor sisteme din care dialogul cu istoria culturală a umanităţii să nu lipsească.
manual, expunere, cateheză
TEOLOGIE, DOGMĂ, FILOSOFIE, METAFIZICĂ
Bibliografie: Hans Urs von Balthasar, Herrlichkeit: Eine Theologische Ästhetik, 3 vol., 1961-1969; Theodramatik, 4 vol., 1973–83; Theologik, 1985; Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1-3, 1981; Jean-Yves Lacoste, Dictionnaire critique de théologie, Paris, 1998; Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, trad. rom.: Walter Fotescu, control ştiinţific al traducerii: H.-R. Patapievici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; Jean-Luc Marion, Idolul şi distanţa, trad.rom.: Tinca Prunea-Bretonnet şi Daniela Pălăşan, control ştiinţific de Cristian Ciocan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
