“Am putea tânji după un vis mai auster…”
Vlad ALEXANDRESCU
Debutul editorial al lui Mihail Neamțu nu ne ia prin surprindere1. Prâslea teologilor români este prezent de câtăva vreme în revistele noastre culturale, alternând cu grație între Altarul Banatului și Renașterea, Litere, Arte & Idei și Dilema veche, Idei în dialog și Observator cultural.
Profilul pe care izbutește să-l impună de fiecare dată este pe cât de bogat pe atât de neașteptat, atent la subiecte tot atât de diverse precum reforma învățământului teologic sau prezența clerului în viața publică, acțiunea socială a Bisericii sau importanța culturii teologice, dilemele modernității sau rolul intelectualilor în societatea de azi.
Volumul de față prezintă avantajul de a putea citi dintr-odată aceste eseuri, scandate cu regularitate începând din 2001 de tânărul teolog, aflat într-un program doctoral la Londra, consacrat primelor secole ale gândirii creștine. Mihail Neamțu distinge însă răspicat între specialitate și dezbaterea generală de idei, propunându-și explicit să o hrănească pe aceasta din urmă, astfel încât cultura noastră generală să reînglobeze ideile teologice, care odinioară i-au stat la bază.
În eseul Critica teologică și dezbaterea culturală, el construiește o pledoarie foarte convingătoare în sprijinul unei istorii a ideilor care să viziteze bogatul rezervor al gândirii patristice, pentru a lumina unele dintre dilemele constitutive ale modernității. Ipoteza pe care o propune autorul este că “tulburările modernității”, pentru a relua o sintagmă impusă la noi de Omul recent al lui H.-R. Patapievici, se lămuresc în parte dacă facem apel la imensa moștenire lăsată de cei vechi, care, la rândul lor, se socoteau moderni față de antici, și care au identificat și au problematizat o parte din “neașezările” noastre de astăzi.
1 Mihail Neamțu, Bufnița din dărâmături. Insomnii teologice, București, Editura Anastasia, 2005, 468 p.
Formulând această perspectivă, Mihail Neamțu se angajează la o triplă misiune. Întâi, aceea de a reflecta asupra motivelor pentru care nu putem accepta toate masificările modernității, așa cum nici Părinții Bisericii nu încuviințau la ceea ce ei considerau decăderile epocii lor, de la incuria spirituală la insensibilitatea socială, de la flagelul corupției prelaților (pe care cei vechi îl numeau simonie) la demonul mondenității.
Continuând în acest fel tema lansată de H.-R. Patapievici (căruia îi consacră un exercițiu critic, În căutarea firului pierdut, ce se remarcă prin lipsa conformismului și bogăția întrebărilor), autorul se înscrie într-o tradiție, deja bogat reprezentată în dezbaterea noastră culturală, a refuzului culturii prefabricate și a falselor dictate ale modernității, în numele cărora egalitatea nașterii ar trebui să genereze și o identitate a gândirii.
În al doilea rând, o reflecție socială, foarte însemnată în volum, prin care autorul se simte obligat să desconspire inadecvarea clerului ortodox român la nevoile creștinilor de astăzi, incapacitatea sa de a se detașa de îndelunga coabitare cu structurile politice și represive ale regimului comunist (atitudinea ierarhilor Bisericii cu privire la inoportunitatea publicării dosarelor de securitate este grăitoare în acest sens), precum și de a asuma, dincolo de funcția liturgică, un rol social eficace (desigur, cu unele excepții ce se cuvin întotdeauna subliniate).
În acest rol, Mihail Neamțu se dovedește foarte vehement, reluând atât apostrofe profetice vetero-testamentare cât și una din temele predilecte ale predicației creștine din toate veacurile. A percepe această atitudine la adresa “popimii”, adesea necruțătoare, ca fiind anticlericală este fără îndoială inadecvat, căci nu am văzut o critică românească a Bisericii care să vină mai din interior decât pamfletele tânărului autor școlit la Cluj și la Londra.
Din această pricină, aș zice că întrebările și acuzațiile formulate în Bufnița din dărâmături ne privesc fără îndoială pe noi toți, nu întru cât ne simțim înclinați să aruncăm o piatră în ierarhia Bisericii vizibile, ci întru cât suntem o cărămidă în structura celei nevăzute, a trupului însuși al lui Hristos.
În cele din urmă și cel mai prețios, o cultură a ideilor, în care autorul înscrie teologia contemporană, reluând exercițiile de gazetărie teologică românească, de la Dionisie Romano și Andrei Șaguna, Nichifor Crainic și Gh. Racoveanu, la Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade, vizitând, înfrigurat și fertil, domenii în care teologia este regină, cum ar fi opera lui Sofronie Saharov, întemeietorul mănăstirii ortodoxe din Essex, și cea a lui Christos Yannaras, sau sau doar invitată de onoare, precum fenomenologia lui Jean-Luc Marion și hermeneutica lui Paul Ricoeur.
Propunând o cultură a ideilor așadar, hrănită din tradiția creștină a primelor secole și construită pentru a răspune nedumeririlor pe care ni le trezește viața de fiecare zi, cu dezamăgirile și sfidările ei, cartea lui Mihail Neamțu oferă o autentică reflecție personală, fără compromisuri și prejudecăți, a unui spirit neliniștit ce se (ne) întreabă dacă un intelectual poate spera azi că România va trăi vremuri mai bune.
