De ce este fascinat, oare, Dostoievski de procesul judiciar? Oare nu cumva pentru că există mereu și posiblitatea greșelii omenești? Iisus însuși a trecut prin experiența nedreptății, fiindu-i refuzat dreptul la apărare. N-au picat marii lideri religioși, Ana și Caiafa, testul failibilității? N-a întâlnit însuși Fiul lui Dumnezeu acuzația nedreaptă, trădarea prietenilor sau frica birocraților? Orice proces decide soarta unui om și îi fixează destinul. Eroarea judiciară se poate oricând transforma într-o nesfârșită oroare.
Dimitri se știe nevinovat și speră că probele aduse-n fața magistraților îl vor absolvi. E fericit când află că bătrânul Grigori, omul care l-a crescut de mic, n-a murit. Cui dorea tânărul îndrăgostit să-i ofere o lecție? Tatălui său mistuit de poftă, nesăbuitului Fiodor Pavlovici, cel care râvnea la frumoasa Grușenka, fiind chiar dispus să-i dăruiască bani, înainte de-a o cere-n căsătorie.
Păcatul lui Dimitri? Gelozia irațională, dragostea posesivă, dar și impulsivitatea. Victima inocentă a violenței cazone este un bărbat simplu, nevinovat, cititor al operei Sfântului Isaac Sirul (un „habotnic”, i-ar spune unii astăzi). Căzut la pământ într-o baltă de sânge, Grigori totuși trăiește. Amantul înverșunat răsuflă astfel ușurat, ca-n fața unui miracol neașteptat. Licărul conștiinței trezește-n penitent o stare de pocăință creatoare. Regretele-l copleșesc, inima-i zdrobită, dar Mitea încă mai speră la un deznodământ fericit.
Și-n societatea „evoluată” a zilelor noastre, milioane de oameni își intentează procese civile sau penale. În loc să aplice porunca iubirii și a iertării, lumea se judecă-n tribunale. Fie soți, rude, prieteni, vecini, parteneri de afaceri, resimțim din plin drama sfâșierilor amare, a despărțirilor definitive, a dezbinărilor parcimonioase și acrimonioase.
Vechea tradiție care-ți cerea ca-n fiecare duminică să fii împăcat cu toți cunoscuții înainte de-a primi, la biserică, Trupul lui Hristos pare să fi lăsat loc zâzaniei, discordiei, ba chiar și procesomaniei. De ce iarna vrajbei își extinde atât de ușor domnia asupra inimilor noastre?
Cui datorăm convingerea că ruperea definitivă a legăturilor și profitul imediat sunt preferabile negocierii, dialogului și medierii personale? Oare nu chiar individualismului modern, asociat ideii de prestigiu, onoare și succes?
Evident, conceptul de vinovăție este un corelativ juridic al noțiunii etice de responsabilitate. Orice adult poartă pe umerii săi povara libertății și a obligațiilor care decurg dintr-o alegere făcută zilnic, fie bună, fie rea. Dostoievski ne provoacă, însă, cu următoarea întrebare: oare magistrații nu pot greși?
Cine, atunci, poate decide soarta păcătoșilor? Unde e paznicul paznicilor? Ce este dreptatea, până la urmă, dacă, dincolo de retribuție, justiția nu presupune și o meticuloasă operă de restaurare, recuperare și reabilitare a celui căzut?Dincolo de sensul punctual al legalității sau al ilegalității unor acțiuni exterioare, așadar, nu există și o instanță care observă intenția ascunsă a făptașului?
Cine vede, cu adevărat, inima omului: procurorul (Ippolit Kirilovici) sau duhovnicul (Zosima)? Nu sunt oare prezumțiile și ipotezele de lucru ale magistraților o formă precară de cunoaștere sau, în fond, niște banale aproximații? Nu întâmplător, Dostoievski găsește o alternativă la paradigma individualistă a legalismului secular. Unde? În viziunea holistică a starețului care surprinde acel continuum invizibil al legăturilor dintre virtute și păcat, dintre patosul fragil al subiectivității și armătura solidă a obiectivității:
…Toate evoluează și se ating reciproc; și dacă atingi ceva într-un loc, impulsul se transmite și atinge inevitabil și cealaltă parte a lumii. Să admitem că este o nebunie să-ți ceri iertare de la o pasăre, însă ar trebui să știm că și păsările, ca și copiii neprihăniți luminoși în jurul nostru, ar simți dacă fiecare din noi am încerca să fim mai strălucitori și mai buni, măcar cu o singură picătură mai mult decât suntem acum. Eu vă spun că tot ceea ce există se influențează din aproape în aproape, ca apele într-un ocean.
Deși nu el, ci Smerdiakov a comis teribila crimă împotriva bufonului libidinos, fiul lui Fiodor Pavlovici știe că n-a fost cu totul străin de paricid. Deși evidențele empirice ale omuciderii lipsesc la proces, inima lui Dimitri găzduise, totuși, impulsul lichidator al urii, deci gândul răutății. Procesul, prin urmare, declanșează o stare lăuntrică specifică oricărui fiu risipitor.
Mitea se simte nevrednic de iubirea Grușenkăi și cere de la bunul Dumnezeu izbăvirea. Drept urmare, Alioșa hotărăște să-l asiste, ca o moașă, în procesul de naștere a noii conștiințe.
Polemica tacită lansată de F. M. Dostoievski la adresa individualismului occidental nu înseamnă că scriitorul rus n-a înțeles ingredientele reușitei intelectuale: efortul titanic de creație, munca susținută, concentrarea minții, studiul temeinic al bibliotecii universale. Succesul profesional, însă, nu se confundă cu împlinirea personală. Iată de ce pentru slavofilii secolului XIX bunăstarea familiei și reușită comunitară prevalează-n fața gesticulației egoiste, centrate narcisist pe noțiunea de merit, stimă ori îndreptățire de sine.
De altfel, pentru Fiodor Mihailovici a fost esențială ancorarea propriei sale vieți într-o dimensiune conjugală fericită și luminoasă, pentru ca opera literară să-și fructifice latențele și să-și atingă potențialul.
Din capul locului, soluția pentru Dimitri nu putea fi suprimarea tatălui, răzbunarea ori demersul vindicativ, ci mai curând o depășire dialectică a rivalității erotice prin activarea celeilalte iubiri: agape (dragostea jertfitoare) mai curând decât eros (pofta carnală). Cel capabil să se ridice într-un plan ontologic superior este, tocmai, Alioșa: mezinul care, din pruncie, s-a ferit de stihiile aprigei dorințe sexuale.
Ceea ce lui Mitea îi lipsește este tocmai claritatea vederii, o harismă dăruită mai cu seamă celor înfrânați, prinși mereu într-o bătălie lăuntrică pentru curăția inimii.
Alioșa știe că fericirea lui depinde, fundamental și transcendental, de-o vindecare a rădăcinii corupte a propriei sale familii. Umanitatea trebuie concepută drept frățietate, dar asumarea condiției filiale presupune recunoașterea izvorului comun al aceleiași paternități spirituale.
Omul nepătimaș pe care toții Karamazovii au șansa să-l privească și să-l recunoască drept stareț sau avvă e fostul ofițer devenit monah, părintele Zosima.
Text: Mihail Neamțu. Transcriere: Florina Andercău (Clubul Marilor Cărți)
(Va urma)
