Profesorul Eugen Munteanu numea tradiția biblică românească o tradiție hiper-textuală, după terminologia propusă de filologul G. Genette (Palimpsestes). Contextual, prin denumirea de hiper-text, Genette se referea la operele majore ale culturii universale, în jurul cărora gravitează alte opere mai mici ca importanță și prestigiu. Chiar dacă textul biblic rămâne, în fond, un arhitext milenar și universal, el este totuși, ca formă istorică distinctă, un text nou, o dată cu fiecare nouă versiune.
De aceea, hipertextul biblic este reperul ideal pentru studiul sistematic al dinamicii limbii române literare, din multiple perspective: intratextuală sau descriptivă; intertextuală sau interlingvistică (interferențele cu limbile biblice primare); diatextuală sau diacronică; metatextuală sau hermeneutică (confruntarea textului biblic cu tradiția patristică sau orice alt cod hermeneutic). Toate aceste coordonate țin de zona istoriei interne a hipertextului biblic.
Cele dintâi manuscrise românești, care cuprind texte biblice, aparțin secolelor XV-XVI d.Hr., provenind din Transilvania. În teritoriile majoritare românești, cele dintâi traduceri biblice au fost folosite în Cultul Ortodox: Psaltirea, Dumnezeiasca Evanghelie și Apostolul. Însă cea dintâi tipăritură, ce cuprinde toate cărțile Bibliei, însă după canonul Septuagintei protestante de la Frankfurt, este monumentala lucrare, tipărită la București în anul 1688, purtând numele de:
Bibliia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legei Vechi și acelei Noauă Lege, care s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înțelegerea limbii românești, cu porunca Prea bunului creștin și luminatului Domn Ioan Șărban Cantacuzino Basarab Voevod și cu îndemnarea Dumnealui Costandin Brăncoveanul Marele Logofăt, nepot de soră al Măriei Sale, carele după prestăvirea acestui mai sus pomenit Domn, Putearnicul Dumnezău dei aleagerea atoatei țări Românești, pre Dumnealui l-au coronat cu domnia și stăpânirea a toată țara Ungrovlahiei și întru zilele Măriei sale s-au săvîrșit acest dumnezeiesc lucru. Carele și toată cheltuiala cea desăvîrșită o au rădicat. Tipăritu-s-au întîi în scaunul Mitropoliei Bucureștilor, în vremea păstoriei Prea Sfințitului Părinte Kir Teodosie, mitropolitul țării și exarhul laturilor și pentru cea de obște priință s-au dăruit neamului românesc.
Pe scurt, Biblia de la 1688 sau Biblia lui Șerban Cantacuzino a fost tipărită pe cheltuiala fraților dascăli Șerban și Radu Greceanu, ajutați de episcopul Mitrofan al Hușilor, de episcopul Gherman de Nissa, de stolnicul Constantin Cantacuzino și de Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Pentru cărțile Vechiului Testament, frații Greceanu au luat ca bază de lucru traducerea renumitului cărturar moldovean Nicolae Milescu Spătarul.
Textul original după care s-a tradus a fost Septuaginta, însă s-au consultat și alte traduceri ca Vulgata sau traducerea slavonă, respectiv traducerile românești anterioare: cele ale lui Coresi, Palia de la Orăștie, Noul Testament de la Bălgrad și cărțile biblice utilizate în Cult.
Biblia lui Șerban Cantacuzino este o operă voluminoasă (41 x 26. 5 cm), cuprinzând 944 de pagini mari, cu câte 59 de rânduri pe fiecare pagină, ceea ce o face, din punct de vedere al artei tipografice, o adevărată capodoperă pentru epoca în care a apărut. Spre deosebire de Noul Testament de la Bălgrad (1648), capitolele nu mai prezintă titlurile reprezentative pentru cuprinsul pericopei.
De asemenea, volumului îi este anexat și o errata, prima consemnată în istoria tiparului românesc. Atât logica evoluției culturii românești, cât și particularitățile lingvistice ale textului, probează o sinteză și o selecție a textelor mai vechi și a celor contemporane, apărute în cele trei provincii românești. În mod firesc, versiunile anterioare au fost revizuite, unele părți au fost traduse din nou, păstrându-se o continuitate cu literatura religioasă anterioară.
Din perspectivă lingvistică, s-a afirmat eronat că Biblia de la București valorifică experiența traducerilor anterioare și consacră valoarea textului scris, stabilind o continuitate, în ceea ce privește limba literară, cu întreaga literatură religioasă anterioară. Această continuitate, a mai multor surse de prestigiu, își propune să ofere un text comparabil cu formele și conținuturile textului original, însă ținta este tot mai departe, spune profesorul Alexandru Gafton, din varii motive obiective: arhetipul textului este un construct ideal, iar realitățile către care trimite și decurg din acele texte prezintă o varietate ce reflectă mai multe stadii ale dezvoltării umanității.
Apoi, textul sacru a fost scris într-o perioadă de timp mult prea mare, iar dialectele și limbile suportului de scris încă nu își găsiseră coerența și maturitatea internă încât o scriere să reflecte o unitate lingvistică, în ciuda dezvoltării în sincron a limbii. Nu trebuie pierdut din vedere și faptul că Logosul revelat se adresa unor persoane cu o scriere și o vorbire imperfecte, dar totuși pe o cale materială: un text elaborat într-un sistem lingvistic.
Pe aceeași linie de idei critice se înscrie și profesorul E. Munteanu, care taxează și dânsul concepția eronată că Biblia lui Șerban ar fi un text ce însumează experiențele traductologice anterioare. Se poate spune aceasta despre Noul Testament, însă în ceea ce privește Vechiul Testament al ediției din 1688 acesta este o traducere nouă (cel mai probabil, cât timp a stat la Constantinopol, Milescu, autorul moral al traducerii, a lucrat direct cu Septuaginta și poate cu slavona, neținând cont de traducerile românești ale Vechiului Testament, prezente în tipăriturile lui Coresi, în Palia de la Orăștie sau prin Psaltiri – așa se poate explica realitatea acestei noi traduceri).
De asemenea, tot profesorul E. Munteanu corijează și percepția potrivit căreia Biblia de la București ar fi un model de limbă literară românească veche. Filologii au demonstrat că textul lui Cantacuzino nu satisface definiția științifică a unei limbi literare: varietatea limbii naționale, caracterizată prin acceptarea conștientă a tuturor vorbitorilor pe toate palierele lingvistice atât a normelor stabile și unitare, cât și a codificărilor lor printr-un uz generalizat și constant.
Acesta este principalul motiv filologic pentru care ediția lui Șerban Cantacuzino nu poate fi considerată un monument de limbă și cultură literară. Și ar mai fi un argument minor legat de discontinuitatea întregului demers: traducerea propriu-zisă o realizează Milescu, însă are loc și o recenzie pe text efectuată de frații Greceanu, și o diortosire ad-hoc săvârșită de episcopal Mitrofan. De aceea, lipsa unui autocontrol, în ceea ce privește întrebuințarea unor norme lingvistice unice și unitare, a dus la rezultatul eterogen pe care îl vedem.
Înțelegând astfel limitele umane și imperfecțiunea în sine a actului traductologic (obstacole generate de forma originalului și de conținutul său lingvistic și conceptual), este totuși salutară decizia Bibliei de la București de a nu se rupe de tradiția traductologică de până la ea, valorificând astfel întregul tezaur, început de diaconul Coresi și actualizat de mitropolitul Simion Ștefan cu ocazia publicării, în 1648 la Bălgrad, a Noului Testament (ediția din 1688 va copia textul Noului Testament a ediției de la Bălgrad, inclusiv trei predoslovii, cu mici modificări). De asemenea, Biblia lui Cantacuzino este revizuită mai departe de către Samuil Micu, în ediția sa din 1795, însă realizează, în același timp, și o retraducere, pornind de la Septuaginta ediției Franeker, și nu textul latin al Vulgatei, cum era stabilit oficial în tradiția catolică.
Deși opera era semnată de un unit cu Roma, datorită izvorului Septuagintei, edițiile ortodoxe românești ulterioare au preluat munca lui Micu: ediția realizată în 1819 la Sankt Petersburg; Biblia episcopului Filotei al Buzăului, publicată între anii 1854-1856; Biblia lui Șaguna, la Sibiu; ediția sinodală din 1914, însă supusă unei revizuiri masive (Ana Catană-Spenchiu).
Vorbind despre Biblia de la București, ÎPS Anania o cataloga ca fiind un monument de limbă teologică și literatură românească, considerând-o cea mai bună traducere efectuată vreodată în limba română. Această judecată de valoare evidențiază unicitatea statutului său, cu accentul pe opera de pionierat, fiindcă erori de traducere se regăsesc și în această ediție, cât și o sintaxă nespecifică ortografiei românești, tributară fiind originalului lingvistic biblic, ceea ce face ca limba românească de sfârșit de secol XVII să ne apară nouă greoaie pe alocuri, strânsă pe un calapod care nu-i este propriu.
De asemenea, spunea V. Anania, această primă traducere în limba literară română este departe de a fi considerată perfectă, aceasta din două considerente obiective: o traducere sau o revizuire biblică nu poate fi considerată niciodată definitivă și neschimbabilă, fiindcă textele originale apar în ediții critice tot mai bune și mai evoluate; orice limbă evoluează de la o generație la alta, ceea ce obligă edițiile biblice să se reactualizeze și ele, în pas cu moda lingvistică aferentă.
Fascinația lui V. Anania pentru Biblia din 1688 este veche, el mărturisește că citea constant din ea cu scopul de a-și îmbunătăți stilul bisericesc, dar și pentru că această ediție a reușit să îmbine armonios literatura cu teologia. Cazul cel mai viu, după părerea diortositorului modern, este textul din prologul evangheliei după Ioan (1, 1-14) al Bibliei lui Șerban, pe care și istoricul literar G. Călinescu îl citează ca fiind un exemplu de limbă literară încă vie.
Un alt exemplu, în care primează autoritatea ediției din 1688, pentru ediția Anania, este textul din Luca 2, 7 – un text mariologic problematic, din prisma traducerii adjectivului grecesc, în acuzativ, πρωτότοκον. Edițiile protestante traduc prin “Cel Unul-Născut”, pentru susținerea învățăturii lor potrivit căreia Fecioara Maria a mai avut copii. Prima traducere a Bibliei folosește expresia “Cel Întâi-Născut”, pe care o preia și B.V. Anania, dovadă că-i recunoaște autoritatea și inspirația în materie de conținut dogmatic și confesional. Noi suntem de părere că pentru a evidenția filologic și mai bine dogma pururea fecioriei Mariei, ar sta mai bine în picioare echivalarea semantică a lui πρωτότοκον cu expresia “Cel Unic-Născut”.
Cealaltă ediție biblică importantă pe care o folosește Anania, în diortosirea sa, este cea sinodală, din anul 1914, aprobată de Majestatea Sa Regele Carol I. Am sărit peste Biblia de la Blaj (1795) fiindcă ea reproduce fidel textul biblic al ediției lui Șerban Cantacuzino, cu mici adaptări lingvistice (Ioan Chindriș). Ne oprim la momentul 1914 fiindcă atunci se petrec și unele revizii consistente ale textului biblic anterior. Această ediție sinodală este ultima ce se află în descendență directă cu Biblia de la București.
În anul 1914 erau destul de rare edițiile biblice anterioare de la Buzău și Sibiu, realitatea din teren cerea o nouă retipărire. Această versiune sinodală a avut ca text de referință doar izvorul Septuagintei, iar receptarea ei de către profesorii teologi Fecioru, Stăniloae, Mihălcescu, Popescu și alții, dovedește prestigiul de care se bucura (Anton Savelovici).
Versiunea aceasta este la rândul ei o diortosire a Bibliei de la Blaj (1795), prin intermediul indirect al versiunilor de la Buzău și de la Sibiu, dar și prin consultarea Septuagintei, Vulgatei, a Textului Masoretic și a câtorva dicționare și comentarii de specialitate, începută cu anul 1895, din inițiativa mitropolitului Iosif Gheorghian, și continuată de comisii succesive, alcătuite din membri ai Sfântului Sinod.
Încă de la începutul secolului XX, în Biserica Ortodoxă se discuta chestiunea retipăririi Bibliei, iar în acest sens s-au organizat o suită de conferințe și prelegeri (amintim doar de Congresul Biblic inițiat de mitropolitul Bălan al Ardealului). Aceste detalii sunt deosebit de importante, fiindcă unii filologi afirmă, lipsiți de argumente temeinice, că Spiru Haret, ministrul Cultelor, le aducea aminte ierarhilor Bisericii, în august 1908, că există bani în bugetul ministerului pentru o nouă retipărire a Bibliei.
În urma acestui anunț public, spune același filolog (Emanuel Conțac), Biserica Ortodoxă, prin ședințele sinodale din toamna aceluiași an, a decis înființarea unor comisii pro bono pentru realizarea acestui nou proiect editorial. Însă vedem că demersurile pentru retipărirea Bibliei s-au realizat cu mult timp înainte ca Spiru Haret să oferteze public tipărirea ediției.
Noutatea acestui proiect constă în faptul că este prima Biblie românească tipărită cu grafie latină și autorizată oficial de Biserica Ortodoxă Română. Intervențiile în text sunt consistente, însă nesemnificative în raport cu Biblia uniților de la Blaj. Totuși, unele îmbunătățiri editoriale se pot remarca ușor: revizorii au introdus, în subsolul paginii, un număr considerabil de referințe biblice paralele; titlurile capitolelor au fost rezumate; normele ortografice și de punctuație au fost în acord cu cele oficiale ale Academiei Române etc.
Chiar dacă apariția ei a fost considerată ca fiind o nouă cucerire a spiritului cultural românesc peren, totuși ea a rămas perfectibilă. Mitropolitul B. Anania mărturisește despre aceasta atunci când spune că fiecare nouă ediție biblică a fost supusă constant noilor îmbunătățiri ale limbii. În sensul acesta, chiar și Biblia sinodală din 1914 putea fi amendată: în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 12 mai 1915, în urma unor observații de fond ale episcopului Munteanu (viitorul Patriarh al României), sinodalii admiteau posibilitatea strecurării unor erori, iar într-o ediție viitoare, acestea cu siguranță se vor îndrepta.
La data de 16 octombrie 1909 a fost creată o Comisie formată din 7 membri: mitropoliții în funcție (Athanasie și Pimen); doi episcopi (Gherasim Timuș și Nifon, înlocuit mai apoi cu episcopul Romanului, Gherasim); și trei arhierei (Meletie, Sofonie și Teodosie), remunerați cu suma de 300 lei pentru munca depusă. Între 16 noiembrie 1909 și 12 aprilie 1910, pe parcursul a 61 de ședințe, Comisia sinodală a revizuit textul bibliei de la Ieșirea și până la 4 Regi.
Începând cu data de 1 octombrie 1910 și până în 1 aprilie 1911, sinodalii au revizuit următoarele cărți ale Vechiului Testament: Paralipomena, Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia și Ieremia. În toamna lui 1911 au survenit unele mici modificări ale membrilor Comisiei, sunt cooptați episcopii Valerian Râmniceanu, Calistrat Bârlădeanu și Evghenie Piteșteanu. În primăvara anului 1913 se alătură colectivului mitropolitul Primat Conon și arhiepiscopul Teofil Ploieșteanu. Până în toamna anului 1913 sunt revizuite toate celelalte cărți ale Vechiului Testament, iar la data de 9 mai 1914 au fost diortosite și cărțile deuterocanonice.
După 257 de ședințe de lucru, Vechiul Testament este revizuit în întregime. În ceea ce privește Noul Testament, el a fost preluat integral din ediția revizuită în anul 1905. Apariția integrală a Bibliei Sfântului Sinod a fost anunțată în presa religioasă, într-un număr din iulie 1915 al revistei Biserica Ortodoxă Română, de aceea se poate ca data publicației întregului proiect să fie chiar anul următor celui 1914 (Emanuel Conțac).
Stângăciile acestei versiuni, spun specialiștii, pot fi identificate în cazul cărților poetice ale Vechiului Testament, unde sunt tipărite variante destul de nefericite (Constantin Jinga). Patriarhul Miron Cristea afirma în prefața ediției sale din 1936 că anterioara traducere, cea din 1914, are multe scăderi și locuri obscure, rău traduse, încât doar o confruntare cu originalul biblic mai putea îndrepta lucrurile, deziderat al unei viitoare ediții românești, cea la care, pentru decantarea tuturor neajunsurilor, va lucra viitorul Patriarh Nicodim Munteanu, împreună cu profesorul Vasile Radu și scriitorul Gala Galaction.
În celebra revistă sibiană de cultură și spiritualitate, Telegraful Român, prelatul Bisericii Ortodoxe nota cu regularitate toate scăpările edițiilor biblice românești anterioare.
În ciuda tuturor acestora, preferința diortositorului Anania pentru această ediție este evidentă, nu doar pentru că o avea la bibliografie, ci și pentru că, nu de puține ori, a preferat varianta ei textuală în încercarea sa de-a actualiza limba română biblică după măsura propriei ei maturități.
Iată de exemplu câteva cazuri legate de obscuritățile lingvistice ale evangheliilor, despre care Anania spune că sunt în jur de 700, unde variațiunea lingvistică propusă de sinodalii anului 1914 primează: loghionul Ιωσὴφ δὲ ὁ ἀνὴρ αὐτῆς (Matei 1, 19a) este redat în 1914 prin fraza “Iosif, bărbatul ei”, pe care Anania o consideră acurată și o preia în versiunea sa; fraza obscură ἵνα βλέποντες βλέπωσιν καὶ μὴ ἴδωσιν, καὶ ἀκούοντες ἀκούωσιν καὶ μὴ συνιῶσιν (Marcu 4, 12a) este redată în 1914 prin “privind să privească și să nu vază, și auzind să auză și să nu înțeleagă”, pe care Anania o consideră limpede și o preia în versiunea sa etc.
Fost preot și călugăr ortodox, Dumitru Cornilescu nu a beneficiat de aprobarea Sfântului Sinod, de aceea opera sa a fost considerată una de factură dizidentă. La început, traducerea sa a fost lăudată în presă, chiar de către un viitor traducător al Bibliei ebraice, ne referim la Gala Galaction. Acesta o recomanda cu căldură tuturor cititorilor, chiar dacă era pasibilă de o eventuală reediție, în limba română, a Bibliei franceze publicată de Louis Segond, și chiar dacă prezenta unele stângăcii de lexic și stilistică.
Biserica Greco-Catolică, în schimb, a fost critică și virulentă încă de la prima apariție în presă. Victor Macaveiu spunea, în numele greco-catolicilor români, că îi displace noua traducere fiindcă traducerea ei într-un limbaj modern nu va putea să se statornicească niciodată în sufletul românesc. Lipsa coloritului arhaic al Cuvântului lui Dumnezeu, cel care dă valoare oricărei inițiative traductologice, este cel mai mare minus al ediției Cornilescu.
În perioada imediat următoare, Biserica Ortodoxă, prin unii preoți ai săi, critică versiunea Cornilescu din pricina traducerii defectuoase a Șabatului din Evrei 4, 9, susținând că această imprecizie va alimenta doctrina adventistă. După izbucnirea scandalului de la Biserica Ortodoxă “Cuibul cu Barză” din București, din pricina doctrinei protestante a “Mântuitorului personal”, în urma căruia Cornilescu și Popescu sunt caterisiți (anii 1923-1924), teologii și clericii ortodocși aveau să cerceteze cu maximă atenție traducerea Cornilescu. Printre mulți alții se numără și Galaction, care va adopta o poziție ambivalentă, duplicitară.
Dacă înaintea izbucnirii scandalului se arăta mulțumit de opera colegului său întru preoție, și chiar promova această nouă traducere, după ce Cornilescu intră în dizgrațiile Sfântului Sinod, Galaction îl acuză pe traducător de simpatii protestante (de exemplu, traducerea în spiritul Reformei a termenilor grecești dikaios și dikaiosynē), concluzionând faptul că ediția din 1921 este tributară soteriologiei protestante.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin ședința din 24 iunie 1924, recomanda cititorilor să folosească doar traducerile ortodoxe ale Bibliei, iar clericilor le interzicea oficial folosirea și răspândirea ediției Cornilescu. De asemenea, datorită presiunilor episcopului Grigore Botoșăneanul, Sfântul Sinod înființează “Comisia Canonică Juridică și pentru Disciplină”, care va cenzura orice reacție pozitivă la adresa lui Cornilescu și a operei sale, prevăzând, clericilor și credincioșilor Bisericii, măsuri severe de cenzură, interzicând orice viitoare publicare a Bibliei fără acordul Bisericii.
Reflexele împotriva mediilor extra-eclesiale sunt mai vechi, este de ajuns să amintim polemica, consumată în jurul ideii de traducere scripturistică, dintre mitropolitul Șaguna și scriitorul Heliade-Rădulescu. Diortosirea mitropolitului B. Anania dă dovadă de-o ușoară malițiozitate confesională atunci când decide să eludeze versiunea Cornilescu, motivând în spirit pauper că nu a simțit nevoia să ia în calcul și “această ipoteză”, idiosincraziile lui Laplace, din perioada revoluționară franceză, respirând tot mai cadențat.
Singura motivație reală, care stă la baza opțiunii subiective față de un izvor biblic (Septuaginta, Vulgata sau Textul Masoretic), este diferendumul confesional, după cum avea și mitropolitul Anania să recunoască: “Marea ruptură s-a produs în 1936, odată cu apariția Bibliei traduse după Textul Masoretic de către Gala Galaction, Vasile Radu și Nicodim Munteanu. Această opțiune a fost motivată de Galaction prin trebuința ca și noi, ortodocșii, să avem textul folosit de sectele neoprotestante, spre a le putea combate mai ușor! E de mirare, acum, cu câtă ușurință a fost acceptată (sau trecută cu vederea) această motivație, deși patriarhul Nicodim își îngăduise, în 1944, un semnal de alarmă”.
Deși stilistica Bibliei Anania este una cu adevărat ireproșabilă, recunoscută de mulți critici literari (Dan Ciachir, Dan C.Mihăilescu, Mircea Muthu, Constantin Cubleșan, Cristian Bădiliță), totuși accesul la izvorul Septuagintei, după cum menționează autorul în pagina de gardă a ediției sale, este un capitol destul de sinuos. Sunt identificate destul de multe scăpări și stângăcii. ÎPS Anania spune răspicat că el încearcă să corecteze, prin revenirea la izvorul Septuagintei, o eroare metodologică ce s-a strecurat în Biserica Ortodoxă Română cu ocazia ediției Galaction-Radu-Munteanu din 1939.
Ea este, într-o oarecare măsură, o continuare a ediției sinodale din 1936, cea publicată sub coordonarea Patriarhului Miron Cristea. Despre această ediție sinodală interbelică, ÎPS Anania are o părere destul de bună: “Ediția 1936 prezintă un text destul de sobru și destul de bine controlat în rigoarea filologică. Literatul Galaction fusese ținut în frâu de autoritatea celorlalți doi (a lui Radu, științifică; a lui Nicodim, ierarhică)”. Această ediție sinodală a fost concepută de către 3 teologi: Nicodim Munteanu, Vasile Radu și Gala Galaction. Ei și-au propus o nouă versiune a Vechiului Testament, bazată pe izvorul Septuagintei.
În realitate, spune profesorul E. Munteanu, această nouă ediție copiază modelul metodologic al Modernității, și anume revizuirea și adaptarea textului biblic conform normelor ortografice, fonetice și morfologice în vigoare. În prefața acestei ediții, patriarhul Cristea spunea că din momentul în care a venit, la București, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, a luat hotărârea de a pune la îndemâna tuturor românilor o nouă ediție a Bibliei, redactată într-o limbă viguroasă, care să redea înțelesul original al textului într-o frază cât mai clară.
În scopul acesta a înființat, în anul 1922, Institutul Biblic al Bisericii, care avea sarcina de-a aduna mijloacele de trebuință pentru atingerea acestui deziderat cultural și spiritual. Tot în scopul acesta, îl trimite pe preotul Vasile Radu la studii în Paris, pentru a se specializa în limba ebraică, iar pentru controlul limbii române îl desemnează pe teologul și literatul consacrat al vremii, Gala Galaction. Supravegherea întregului proiect îi revenea șefului comisiei, PS Nicodim, Mitropolitul Moldovei, conform ședinței Sfântului Sinod, ținută în data de 3 decembrie 1932.
Datorită ivirii unei disensiuni între teologul și literatul Galaction și patriarhul Miron, respectiv episcopul Nicodim, Galaction și-a realizat propria traducere. Mai exact, scriitorul a lucrat pe textul orientalistului Vasile Radu, pe care l-a dominat mai ușor în așa-numita lor colaborare. I
ntervenția lui Galaction a vizat înflorirea stilistică a textului tradus, potrivit talentului său literar, apelând des la parafrază și colorând lexicul cu multe balcanisme străine de duhul limbajului bisericesc (“hatâr, nemeturi, caftan, priciuitorul” etc.), spunea, cu ironie fină, mitropolitul Anania, în dialogul său jurnalistic cu Costion Nicolescu.
Vizibil deranjat de ediția Radu-Galaction (1939), pe care o considera inoportună pentru tradiția de secole a Bisericii, care s-a ghidat doar după Septuaginta, Anania afirmă clar că țelul său a fost acela de-a readuce autoritatea Septuagintei în circuitul traductologic biblic românesc. Problema de natură teologică și filologică a acestui demers este că autorul, în unele cazuri, nu dă dovadă de consultarea edițiilor critice ale Septuagintei, oferind, în diortosirea sa, o sistematizare străină Septuagintei și o amestecare nejustificată a surselor ebraice și grecești în cazul unor pericope biblice. Nu le vom exemplifica aici din rațiuni legate strict de spațiu editorial.
Concluziv, neajunsul de fond al ediției Anania, după cum bine remarca teologul și filologul E. Conțac, este faptul că nu pornește de la ediții critice ale textelor Scripturii (ca de exemplu, ediția critică a Septuagintei, realizată de A. Rahlfs), ci de la o ediție biblică anterioară (Sinodala din 1975), care este, de fapt, o reeditare a ediției Radu-Galaction (1939), traducere care amestecă nejustificat textul ebraic cu cel grecesc.
Lucrând pe un asemenea teren minat, desi s-a ajutat de metoda comparatistă, antrenând alte zeci de ediții biblice, și “după caz” referindu-se la textul grecesc, ÎPS Anania s-a expus prea mult încât să mai reușească să tipărească o Biblie acurată din toate punctele de vedere. Se pare că această versiune strălucește doar la nivel stilistic, după cum recunosc toți criticii de seamă.
