Admir încordarea spirituală a omului virtuos, însă mă mișcă poate și mai tare smerenia celui căzut și ridicat. Iubesc viețile sfinților, dar îmi repugnă fățărnicii care-și fac gălăgios și nonșalant publicitate propriei lor desăvârșiri morale.
Avem cu toții nostalgia paradisului (și, deci, vocația purității), dar asta nu justifică etalarea în vitrină a „realizărilor” tale „spirituale”. Cine gândește contabilicește arareori simte duhovnicește.
Omul contemporan ar vrea să afle că viața are sens dincolo de consumism, plăcere privată și galopul pentru recunoaștere socială. Tânărul însingurat ar vrea fie iubit necondiționat și încurajat din suflet, înainte să se simtă mustrat, judecat sau condamnat.
Da, iadul păcatului e real și înfricoșător, dar perspectiva luminoasă a îndreptării prin metanoia și har e parcă și mai dătătoare de speranță.
Pocăința nu e o tehnică, nici un act juridic, ci o inimă zdrobită. Iată de ce mi se pare periculoasă semeția fariseului care se crede un creștin-model, un exemplar ireproșabil de umanitate…
Omul cu adevărat credincios știe despre sine doar că e un păcătos care se luptă în chip nevăzut pentru a ieși din groapă. Când se uită-n oglindă și-și vede neajunsurile, el nu sparge oglinda, ci încearcă să se curățească.
Păcate și virtuți avem cu toții, dar nu trebuie să ne și mai lăudăm cu ele.
