Cel nemărginit a trăit la marginea unui imperiu. Părăsind casa Tatălui, Hristos n-a căutat un domiciliu pământesc. Îmbrăcat în slava Dumnezeirii, El a acceptat sărăcia condiției umane. Fără să fi încălcat Decalogul, El ne-a chemat să depășim legea veche și să inaugurăm Împărăția lui Dumnezeu. Cum? Renunțând la tribalismul etnic, criticând idolatria puterii și devoalând toate gândurile răutății.
Neprihănit, Iisus a arătat o atenție specială pentru păcătoși: vameși nesătui, femei desfrânate și tâlhari. Prieten cu asceți intransigenți, precum Ioan Botezătorul (care „făcea drepte căile Domnului“), Hristos s-a dovedit blând cu cei neputincioși. Evreu studios al religiei mozaice, El a vorbit deschis cu femeia din Samaria și centurionul roman.
Fără să fi scris cărți savante, El i-a îndemnat pe ucenici să iubească lectura, citind nu doar semnele vremii, ci și Psalmii sau profețiile din Scriptura. Fără să se bucure de longevitatea lui Confucius, văduvit de faima lui Xerxes și străin de luxul împăratului Tiberiu (frecvent refugiat pe insula Capri), Iisus a suferit pătimirile dragostei adevărate, schimbând chipul umanității ca niciun alt înțelept din istorie.
După ce-a curățat Templul din Ierusalim, în ziua de luni a Săptămânii Mari, înfruntând fariseii încruntați și autoritatea cărturarilor corupți, Iisus simte că sfârșitul e aproape.
Ireductibil, incomod și intraductibil, Iisus a enervat prea tare atât instituția oficială a religiei mozaice, cât și reprezentanții puterii romane.
Intrând triumfal în cetatea lui David, poporul l-ar fi proclamat imediat ca Mesia răzbunător și eliberator. Având însă o logică anti-gravitațională, Hristos a voit să instituie regatul iubirii, al păcii și al non-violenței.
Iuda Iscarioteanul își începuse tratativele cu membrii Sinedriului atunci când Maria, sora Martei, îl unge cu nard și cu parfumuri scumpe. De ce n-am da toți banii săracilor, se întreabă avocatul proletariatului? Hristos n-are însă reflexe egalitariste ori proto-socialiste, ci se lasă tratat și onorat ca un veritabil Rege.
În primele zile ale Săptămânii Mari, el doarme-n Betania la prietenii pe care i-a făcut fericiți prin învierea lui Lazăr.
În Joia Mare, ucenicii pregătesc cina de Paști iar Hristos le spală picioarele. El știe că va muri, însă respectă libertatea tuturor, chiar și a celui care întinde bucata de pâine în vin, zâmbește enigmatic și fuge apoi să-și toarne Învățătorul, nu fără un ultim sărut oferit drept pecete a trădării.
Când înțelege c-a ales un obiect neînsuflețit (arginții) în locul persoanei neprețuite (Iisus din Nazaret), Iuda se smintește, se întunecă și, apoi, își pune ștreangul. De ce Iscarioteanul refuză pocăința? Pentru că n-a putut și n-a știut să se ierte pe sine.
Nu întâmplător, în poemul epic Divina Comedie, marele Dante Alighieri îi rezervă lui Iuda un loc special, lângă Brutus și Cassius, în al nouălea cerc al Infernului (Cântul 14), fiind prins în gura Satanei (cu capul înăuntru și cu picioarele afară, traducere: Cristian Bădiliță).
În Grădina Ghetsimani, Învățătorul e singur. Nimeni nu i-a înțeles, cu adevărat, misiunea.
Retras pe Muntele Măslinilor, El cade la pământ și se roagă Tatălui ceresc vărsând sudoare și sânge. Omul lipsit de taină păcătuiește prin vulgaritate. Hristos e diferit. El nu-și plânge de milă, nu tânjește la recunoașterea gloatei, nici nu-și extrage certitudinile dintr-un negoț minor cu obiecte perisabile.
Deși magii Persiei i-au adus la Betleem daruri scumpe (aur, smirnă și tămâie), recunoscându-i vocația regală, Iisus a fost toată viața un simplu pelerin, între Iudeea, Egipt și Galileea. Vagabondul perfect al Iubirii divine, Hristos n-a căzut niciodată-n plasa confortului și-a unui nemeritat alint.
Vuietul mulțimilor din Ierusalim s-a potolit și Paștele evreiesc se apropie cu pași repezi. Milioane de familii celebrează înfrângerea carelor lui Faraon și trecerea miraculoasă a poporului lui Moise prin Marea Roșie. Agonia din Ghetsimani rămâne complet necunoscută publicului larg.
Aprigul Petru, bunăoară, e dornic să participe într-un conflict armat, tăind urechea lui Malhus, soldatul lui Caiafa pe care Iisus îl vindecă miraculos. Făcând asta, Hristos îl salvează și pe Chefa, cerându-i să pună-n teacă sabia, îngropând astfel orice scenariu apocaliptic. Va exista o singură moarte expiatoare, nu un război colectiv. Armaghedonul se amână.
Din emisari, apostolii devin spectatori. Deși Maestrul i-a îndemnat să privegheze, ucenicii au adormit din pricina tristeții. Somnul de plumb slăbește conștiința, provoacă uitarea și înlesnește căderea. Prăbușiți într-o stare de nedumerire, prostrație și pasivitate, cei chemați să evanghelizeze lumea cunosc maxima derută sufletească.
Hristos, însă, priveghează. Cel care ține strajă noaptea, acela își păzește gândurile și simțirile într-o stare de perfectă acuitate. Demisia morală a celor din jur e deplorabilă și previzibilă. În fața amenințărilor externe, prietenia și solidaritatea ajung să fie doar niște cuvinte calpe, goale de orice conținut.
Spre miezul nopții, soldații vin să-L aresteze și să-L pălmuiască.
Hristos e adus în fața Marilor Preoți, Ana (pensionat) și Caiafa (ginerele lui Ana), care-L chestionează cu asprimea Marelui Inchizitor de mai târziu. Petru ajunge-n curtea casei lui Caiafa și, recunoscut de-o slujnică datorită graiului galilean, se leapădă de Hristos, spunând că nu-L cunoaște. Cocoșul cântă de trei ori și Chefa plânge cu amar.
Ceasurile se scurg greu, căci interogatoriul e unilateral. Ana și Caiafa îi reproșează lui Iisus faptul că se considera Mesia sau Fiu al lui Dumnezeu, profețind totodată dărâmarea Templului lui Solomon în doar trei zile. Un acolit al Marelui Preot e înfuriat și-L plesnește peste față. După cascade de înfierări și ropote de acuzații, vocea apărării încă nu se aude. Toată regia pare o farsă, anticipând absurditatea proceselor staliniste din Rusia anilor 1930.
Dimineața, Hristos e prezentat bătrânilor din Sinedriu, care erau șaptezeci și unu la număr. Talmudul ne spune că reprezentanții diferitelor clase sociale din Ierusalim luau decizii legislative și politice, fiind urmăriți de autoritățile romane. Doar venerabilul Nicodim, învățător al lui Israel, e înclinat să-L apere. Gândul conducătorilor religioși ai poporului este să-L predea pe Iisus lui Pilat, cât mai repede.
Tot procesul lui Iisus e regizat și nu-i oferă Mântuitorului dreptul elementar la apărare (pe care atenienii i l-au oferit, totuși, lui Socrate).
Printre lovituri, acuzații și ofense, Iisus e obligat să răspundă monosilabic unor întrebări tendențioase.
Sugestia că Mesia ar fi putut veni să împlinească vechile proorociri i-a înfuriat pe exegeții Vechiului Testament. Găsit vinovat pentru blasfemie, Iisus e adus în faimosul Pretorium, adică-n reședința lui Pilat.
Guvernatorul roman își declină competența și nu-l găsește vinovat. Îl trimite, deci, spre a fi judecat de uzurpatorul Irod Antipa (cel despre care istoricul Iosif Flavius spune c-a fost strămutat în Galia în urma unor acuzații de trădare împotriva împăratului Caligula, murind în jurul anului 39 d.Hr). Pentru că Iisus tace și Irod nu vrea să-L condamne pe Hristos, gărzile-L întorc pe cel arestat la soțul Claudiei Procula.
Pilat e iritat și grăbit, având mai multe sarcini administrative și militare, decât niște curiozități teologice sau mirări filozofice. Iată portretul scepticului robotizat și surmenat, posesorul unei funcții care-și declină autoritatea. În loc să cerceteze problema adevărului existențial, Pilat din Pont caută să mențină ordinea publică într-o provincie cunoscută pentru numeroase răscoale la adresa Cetății Eterne. Națiunea monoteistă era permanent nemulțumită de politeismul greco-roman și riscul unor noi tulburări sociale era iminent.
Decât să vadă repornită persecuția la adresa poporului evreu, liderii Templului preferă să-L predea autorităților romane pe fiul Mariei din Nazaret.
Pentru Marele Preot, Hristos e un scandal. Pentru Pilat din Pont, Iisus rămâne o enigmă. Inițial binevoitor, Pilat sfârșește-n postura omului dilematic, cel mult capabil de întrebări retorice și observații cinice. Slujitorul împăratului Tiberiu nu poate accepta existența unui Rege ilegitim pe cuprinsul Imperiului Roman. Totuși, Pilat le oferă evreilor șansa de-a alege între tăcerea lui Hristos și rânjetul lui Baraba (tradus și ca fiu al tatălui).
Gloatele manipulate și întărâtate-l preferă pe Baraba-n locul lui Iisus. Mârșăvia copleșește aristocrația. Demn, vertical și încă tânăr, dar persecutat de cei pe care i-a luminat, Hristos se simte deja într-un exil metafizic.
Urmează condamnarea la moarte, torturile inimaginabile și supliciul crucificării inițial prevăzute doar pentru criminalii recidiviști.
Pentru că ar fi deranjat un status quo politic și religios, Iisus e livrat morții.
Instituțiile birocratice sunt, uneori, mai mici decât oamenii mari. Disprețuit de exegeții Torei, trădat de ucenici apropiați, Mântuitorul ajunge victima perfectă: mielul fără glas, supus oprobriului public, ca și profeții Isaia și Zaharia.
E greu de crezut că după o noapte petrecută-n arest, Iisus ar fi socotit că trăiește-n „cea mai bună lume din lumile posibile“. E puțin probabil ca vorba lui Hegel să-l fi putut consola (atunci când filozoful german a spus că „tot ceea ce este real e rațional“). Hristos e victima inocentă a iraționalității colective: țapul ispășitor al celor gata oricând să se spele pe mâini de orice responsabilitate.
Redactarea unor grave capete de acuzare ar fi presupus colectarea de informații confidențiale despre cel învinuit – deci relatări ale unor martori oculari, care l-au cunoscut personal pe Iisus. Procedura penală este urgentată. Iisus se vede abandonat și trebuie să înfrunte Calvarul, ajutat de câteva femei credincioase și susținut de Simon din Cirene (care se tâlcuiește ascultare, așa cum ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul în Ambigua).
Vineri la amiază, Hristos este încoronat de soldați cu o cunună de spini; în fața lemnului pe care trebuie spânzurat, Mesia este scuipat şi bătut ca un câine.
Pe dealul Căpățânii, țintuit de piroane, fără anestezice, El primește oțet în loc de apă; hulit și batjocorit, Iisus înțelege că iadul este real, mai ales dacă Tatăl întârzie să vorbească. Fiul face cutremurătoarea implorare: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Textul din Psalmul 22 continuă, însă, printr-o mărturisire de credință.
Moartea lui Iisus confirmă nu doar răutatea naturii umane, ci și triumful noului Adam în fața șarpelui, pe care-l zdrobește. Cum? Prin ascultarea de Dumnezeu. Diavolul și-a propus să aducă învrăjbirea între Tatăl și Fiul, dar eșuează.
Christus Rex face din mădularele trupului Său răstignit instrumente ale ascultării omului față de Rațiunea divină a tuturor lucrurilor. Iisus ne arată, în același timp, chipul adevărat al lui Dumnezeu și fața neschimonosită a omului. În El, contemplăm și rațiunea noastră de a fi, dar și finalitatea universului văzut și nevăzut.
Despre aceste rațiuni se spune că El le cunoaște pe toate înainte de facerea lor, în însuși adevărul lor, ca pe unele ce sunt toate în El și la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt și cele ce vor fi, nu au fost aduse la existență deodată cu rațiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare își primește existența efectivă și de sine la timpul potrivit, după Înţelepciunea Creatorului (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 7.e, trad. rom.: pr. Dumitru Stăniloae).
Ceea ce Paștele inaugurează, așadar, este trecerea dinspre lumea simțurilor către universul imaterial și inteligibil al Cuvântului care dintru început era la Dumnezeu (Ioan 1, 1). Paștele ne conduce dinspre resentiment și ură către iertare și reconciliere, dinspre moarte spirituală către renaștere duhovnicească.
Știind pentru cine să trăiască, dar mai ales cum să moară, Iisus Hristos se afirmă pe sine ca Regele al regilor, dar și ca Lumină a lumii pe care nimeni, nici măcar iadul, n-o pune sub obroc.
Mihail NEAMȚU
