Bună seara tuturor! Bine ați venit la acest regal al culturii românești. Iată-ne strânși sub cupola dialogului dintre Eros și Agape. În termeni convenționali, spunem despre Eros că este atracția bărbatului față de femeie și invers (nu în termenii transgender de astăzi), iar Agape este dimensiunea superioară a iubirii.
Poate nu o să vă vină să credeți, dar această șuetă dintre Agape și Eros se întâlnește și în lumea monahală. Se spune că un călugăr ucenic și maestrul lui mergeau de la o mănăstire la alta și la un moment dat ajung în fața unui râu. Acolo, o doamnă cochetă îi roagă s-o ajute să treacă râul. Tânărul, învățat în arta iubirii agapice, cea care îți spune că nu ai voie tu, în postură de călugăr, să te atingi de femeie, o refuză cu politețe.
Dar imediat maestrul o ia în brațe fără nici o problemă și o trece râul. Vă dați seama de uimirea, consternarea și siderarea celui tânăr! După un timp, el îl întreabă pe maestru: „Iartă-mă, dar cum ai putut să te atingi de acea femeie?”. Iar maestrul îi răspunde: „Să știi că eu după ce am traversat râul, am lăsat-o pe femeie, dar văd că tu încă o porți”.
Unul din motto-urile acestei cărți este un verset din „Cântarea cântărilor”. Capitolul 8, versetul 6 spune că „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău”. „Cântarea cântărilor” este cel mai frumos poem de dragoste al Sfintei Scripturi. Este și o apariție inedită pentru că nu te-ai aștepta să găsești o astfel de carte în canonul biblic vechi testamentar. Spunea Mitropolitul Anania că este „ca și cum Venus din Milo s-ar fi rătăcit cândva statutară printre mozaicurile Hagiei Sofia”.
Aceasta deoarece este un splendid epitalam, un poem de dragoste, dar unul profan, în care numele lui Dumnezeu nu este amintit nici măcar o singură dată. Mai mult decât atât, totul mustește de grație carnală și de senzualitate transparentă – Erosul. De asemenea, trupul omenesc pare înveșmântat mai mult în miresme decât în haine și aproape că nu mai are ascunzișuri. Această chestiune a frământat mințile multor rabini și părinți din secolele primare.
Să știți că ea apare târziu în canonul vechi testamentar și includerea a fost stabilită în cadrul unui sinod datorită intervențiilor unor rabini care au susținut cum că de fapt „Cântarea cântărilor” trebuie citită în cheie alegorică și denotă legătura de iubire dintre Iahve-Dumnezeu și poporul său Israel. Iar primirea Torei pe muntele Sinai ar reprezenta legământul de căsătorie.
Evreii numeau căsătoria kiddushin, care vine de la termenul kaddosh, care în ebraică înseamnă „sfânt”, dar înseamnă și „pus deoparte pentru cineva”. Așa era cultura iudaică – când fata se logodea, trebuia să aștepte un an de zile până la oficierea căsătoriei. Din acel moment, ea era sfințenia logodnicului ei. Vedeți ce frumoasă perspectivă
teologică în cultura iudaică? Căsătoria era o cale de a merge împreună pe drumul ce merge spre sfințenie. De aceea, „Cântarea Cântărilor” trebuie interpretată prin această optică a mergerii înspre sfințenie. Și așa, cu această idee, a intrat până la urmă în canon.
Că altfel, mulți s-au poticnit de limbajul mai frivol pe alocuri. Alții, tot mai pudibonzi, au spus că de fapt „Cântarea cântărilor” este expresia unei țărăncuțe din Liban care a fost luată de la casa tatălui ei și adusă pentru haremul lui Solomon și aceasta, săraca, suspină și oftează după ibovnicul de acasă, în timp ce Solomon crede că suspină după el.
Este de fapt o exegeză a unui scriitor francez, Ernest Renan, prins în aceste clișee ale gândirii strict erotice. Într-adevăr, e o meditație vitriolantă în esența ei, dar cam plină de o anumită înclinație înspre o interpretare superficială. Cert este că trebuie să înțelegem că a intrat în Biblie și tot ce se vorbește acolo despre iubire trebuie interpretat în cheie duhovnicească.
Și Sfântul Grigore de Nyssa, un părinte al Bisericii noastre, interpretează duhovnicește această carte și spune că Agape te potențează înspre transcendent și îți descoperă persoana cealaltă, să o cunoști mai bine și te așază pe o traiectorie ascendentă, crescând treaptă cu treaptă. Ce frumos! Te gândești că soțul tău sau iubita ta este o carte deschisă pe care o citești la nesfârșit și nu te mai saturi. Aceasta este iubirea Agape.
Ia uitați ce se spune în „Cântarea cântărilor”(3:4): „eu l-am găsit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci și nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei”. Exista proeminent acest cult al natalității în gândirea ebraică, iar orice iubire agapică se sfârșea prin căsătorie și mai apoi prin nașteri de prunci. Aceasta este ecuația iubirii agapice.
După cum veți vedea în această carte, și Mihai exprimă frumos această tensiune dintre Eros și Agape și cum de fapt Erosul, în postmodernitatea noastră, a cucerit mințile celor cuminți de pe margine. Haideți să vă citesc exact ce spune dânsul la pagina 19: „Navigăm între extazul amoros al lui Platon și perversitatea lui Freud.
Plutim între Atena lui Socrate și insula Patmos a evanghelistului Ioan, între imnul iubirii pauline și indiferența etică a biologiei, între lirismul lui Mihai Eminescu și erotismul lui Emil Brumaru”. Nu știu câți dintre voi ați citit creațiile celui din urmă, dar nu vi le recomand pentru că sunt de-a dreptul porcoase.
Iubirea se manifestă și prin cuvinte. De aceea spunem Shīr Hashīrīm sau „Cuvântul cuvintelor”. Petru Creția, un mare filolog și clasicist, referindu-se la cei doi actanți din „Cântarea cântărilor”, spunea că „ființele acelea s-au prefăcut în cuvinte, astfel că citirea lor le conferă mereu o înnoită prezență. Ori de câte ori cineva îi reconstituie din cuvintele străvechiului poem, cei doi – Sunamita și Solomon – se află din nou în lume, undeva în altă parte și în alt timp, dar totodată în timpul și în locul lor etern, cuprinși în întâmplările de atunci, lăsând să li se exalte prezența sub cer ca un parfum”.
Această iubire agapică este desăvârșită în intensitate și împărtășită până la a nu mai ști când se vorbește despre el sau când se vorbește despre ea. Întâlnim astfel o transparență a iubirii. Adică mirele se confundă cu mireasa, iar mireasa se completează cu bărbatul ei. Este taina transfigurării iubirii agapice.
Spunea părintele Stăniloae într-o exegeză de aur la taina cununiei, că atunci când în bărbat se activează cel de-a treilea ochi – pe care filosofii orientali îl numesc glanda pineală –, el vede un tu-feminin care se atinge cu delicatețe de un eu-masculin și îl scoate din starea cea de împietrire, din egoismul său, din exacerbarea masculinității sale și înțelege că de azi înainte își găsește sprijinul în persoana iubită care îl ține de mână și este în stare să treacă cu demnitate, cu abnegație și curaj prin cea mai înfricoșătoare experiență, și anume moartea.
De ce? Pentru că cel ce iubește îi ia povara celui de lângă el. Pentru că atunci când iubiți cu adevărat, vă luați reciproc unii altora poverile. Și acesta este un barometru. Dacă simți că cel de lângă tine e mai mult o povară decât că îți ia povara, atunci trebuie să restartezi acea relație și să vezi ce se poate repara.
Și acum nu pot să nu mă gândesc și la Lucian Blaga, care vorbea în cheia transparenței iubirii într-o poezie numită „Misticul”: „Trupul tău și sufletul, înaltul, își sunt / ca doi frați gemeni: se-a seamănă / așa de mult că nu știi când e unul, când e altul.”
Vedeți că e ca o continuare a exegezei părintelui Stăniloae. „Eu nu-ți cunosc la chipu-i numai / sufletul. / De câte ori îți întâlnesc din întâmplare / trupul, nu-l / bănuiesc, nedumerit mă-ncurc și cred că-i – / sufletul.” Citiți „Cântarea cântărilor” și în această cheie.
Tot ce este Eros acolo și idee înspre senzualitate, luați ca fiind ipostasul masculin, iar tot ce e iubire castă, curată, desăvârșită, gingașăși inocentă, luați ca fiind imaginea eternului feminin. Împreunați-le și de acolo veți vedea că iese veșnicia iubirii conjugale născătoare de prunci nemuritori.
În încheiere, dacă v-am incitat cât de cât să citiți „Cântarea cântărilor”, dar și cartea lui Mihai, haideți să privim puțin la dialogul dintre cei doi îndrăgostiți. Și să ne dorim și noi să avem un astfel de dialog cu soția noastră sau cu iubita cu care stăm în vederea căsătoriei, nu în vederea schimbării cu altele și altele, ca să nu cădem în Eros.
Solomon introduce floarea viței de viei ca metaforă pentru neprihănirea miresei. La un moment dat, Solomon spune despre iubita să că e frumoasă și curată cum nici o altă fată nu-i. „În tine, întinare nu se află.”
Ce declarație frumoasă de dragoste de la cel care te iubește! Iar eternul feminin prin asta iese în evidență – nu prin minijupă, nu prin decolteu sau altceva ce aduce Erosul la suprafață. Eternul feminin se manifestă într-o iubire curată și caldă, iar aceasta, să știți, îl va da peste cap pe bărbat o dată pentru totdeauna.
„Prindeți vulpile, prindeți puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.” – aici vulpile reprezintă ispitele. Sunamita i se dăruiește iubitului ei spunând „Uitându-mi de-ale mele, / spre cel iubit plecatu-m-am, răpită, / și-n preajmă toate cele / pieiră-ntr-o clipită, / sub crinii albi, pe unde nu-i ispită.” – așa parafrazează poetul catolic Sfântul Ioan al Crucii.
Rugați-vă să ajungeți la această dimensiune a iubirii voastre, ca să nu mai aveți nevoie de cuvinte, ci să înțeleagă partenerul doar din cuvinte ce dorești să îi spui. Mie nu trebuie să îmi spună soția că trebuie să spăl vasele – se înțelege din privirea ei.
Nu trebuie o filosofie pentru așa ceva. Când îmi dau seama de acest lucru, mă bucur că am ajuns la dimensiunea aceasta apoteotică a depășirii cuvintelor în iubire. Și de fiecare dată când văd chiuveta plină de vase, îmi aduc aminte de unul dintre sonetele lui Voiculescu, care spunea „Tu ai numai ureche de-ți trebuie cuvinte? / Alt soi de graiuri nu simți? Cu inima n-auzi?”.
Vă doresc să vă iubiți agapic și să auziți cu inima chemările de iubire ale partenerilor voștri!
Puteți achiziționa volumul de AICI.
