Paradisul pierdut al bibliotecii

5
(1)

În primii ani de studenție clujeană, n-am fost expus deloc junglei Internetului. Cele câteva cafenele din capitala Transilvaniei erau gălăgioase și pline de fum. Vulgaritatea conversațiilor din preajma stațiilor de calculator te alungau, pur și simplu, afară.

N-am cunoscut distragerile permanente ale minții care astăzi trăiește drama dependența față de telefonul mobil (pe ecranul căruia, probabil, îmi citiți postarea). Nu mă veți crede, însă eram un tip mai curând timid și însingurat. Crescut din liceu cu toate elementele de mitologie renascentistă predate de Eliade, Noica, Școala de la Păltiniș sau Ioan Petru Culianu, mi-am făcut rapid abonament la toate bibliotecile din oraș.

Pelerinajele de tip alexandrin includeau inspecția rafturilor proaspăt vopsite de la “Open Society” (cu sediul, atunci, undeva prin cartierul Grigorescu). M-au atras cămările întunecoase ale Institutului Reformat (pe unde trecuse și faimosul Karl Barth la începutul anilor 1930). Mi-au devenit familiare și copiatoarele Bibliotecii Central Universitare sau fondul de carte al Bibliotecii municipale „Octavian Goga”. Acolo am citit traduceri din Rilke, texte din Kierkegaard și, integral, tomul lui Martin Heidegger intitulat: Repere pe drumul gândirii (în traducerea lui Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger). 

Mă desfătam sufletește și mă antrenam intelectual pentru un parcurs de lungă durată. Nu-mi păsa deloc de condiția materială a intelectualului și ignoram orice calcul de risc pe care l-ar fi prezentat o viață socială. Hainele second-hand și aerul boem, aproape hipiot, al vieții noastre studențești mă izbește ca un film dintr-o altă epocă. N-am știut ce sunt alea cluburi, discoteci sau restaurante. N-am trăit obsedat de rețele wi-fi. Mâncam dimineața un corn cu sana iar la prânz comandam niște felii de parizer cu muștar la vreo alimentară deschisă prin zona Catedralei ortodoxe.

Alături de prieteni credincioși, precum iconarul Nicolae Balan, zugravul George Romila sau teologul Cătălin Pălimaru, cugetam la sfințenia apostolilor și la virtuțile Părinților Bisericii. Buchiseam manualele de greacă, devoram paginile de Filocalie și croșetam scriitura ilizibilă a unui Derrida. N-aveam țechini prin buzunare și admiram viețile marilor contemplativi, de la Evagrie Ponticul și până la Meister Eckhart. 

Dacă mai strângeam câteva parale, o făceam doar pentru a mări hambarele bibliotecii personale. Mi-am achiziționat atunci cărți pe care le voi folosi o viață întreagă: Platon, Aristotel, versiunea sinoptică a Evangheliilor, Toma d’Aquino, edițiile nemțești din Kant și Hegel, marii scriitori ruși, Soljenițîn și Tocqueville, teologia sistematică a secolului XX și câteva ediții rare din scriitorii patristici. Ce vremuri… 

Am avut privilegiul de-a întâlni dascăli temeinici, de la Virgil Ciomoş — credincios oracolului aristotelic — până la neliniștitul Alin Nemecz: istoric al ideilor, expert în logică, știință și epistemologie.

Despre presocratici și despre Platon ne-a vorbit, pentru prima oară, profesorul Vasile Muscă. Clasicistul Alexander Baumgarten ne-a invitat într-un uriaș „labirint medieval”, decorat cu statuile lui Boethius, Anselm de Canterbury și Toma d’Aquino.

Așa m-am familiarizat cu tema clasică a raportului dintre rațiune și credință, dintre natură și har, opera lui Augustin din Hippona, renașterea carolingiană, scrierile areopagitice, cosmologia lui Ioan Scotus Eriugena și via negativa din teologia tomistă…

Mă plimbam printre străduțele orașului și mă imaginam student într-un burg occidental. Îmi odihneam sufletul și-mi răcoream fața intrând, adesea, în faimoasa biserică a piariștilor (un vechi ordin religios catolic). Mă rugam cu ochii închiși în fața unor reprezentări baroce…

Când treceam strada, priveam mirat la inscripția din basorelief: Honori Sanctissimae Trinitatis. Mă uimea nu doar suplețea caligrafiei, cât miracolul supraviețuirii unei mărturii religioase după atâtea revoluții moderne.

Așa au fost anii curați și liberi de griji ai studenției.

Mi-e dor de biblioteca primei tinereți. Mi-e dor de filozofie. Mi-e dor de Cluj, orașul unde mi-a fost dat să cunosc zeci de tineri aprinși de făclia dragostei pentru înțelepciune. Majoritatea s-au pierdut. Școlile autohtone, ticsite de vipere și mediocrități, i-a trimis la plimbare peste mări și țări. Când s-au întors, au fost tratați cu o politicoasă ridicare din umeri. Foarte puțini au rămas să ducă mandatul erudiției mai departe. Alții s-au trezit reorientați către vocații lumești.

Nu știu cine a pierdut mai mult: viitorul educației românești sau mintea îmbogățită a unor creiere mult peste medie. Cu licărul de speranță al omului credincios, nu pot să spun decât atât: necunoscute sunt căile Domnului prin meandrele nevredniciei valahe…

Mihail Neamțu

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 5 / 5. Număr voturi: 1

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.