Mă leagă o afecțiune aparte de părintele Vasile Ioana, pe care o Românie întreagă îl știe de la emisiunile televizate, conferințele duhovnicești și, mai nou, prin intermediul unor cărți de suflet.
Ca atâția pelerini, părintele Vasile iubește Muntele Athos. Când nu călătorește, el slujește și sfătuiește mii de credincioși care trec pragul bisericii Sf. Nicolae de pe strada Academiei din București, situată la doi pași de fosta editură Socec care i-a tipărit lui Mihai Eminescu prima și singura carte de „Poesii” antume în anul 1883.
Dezinvolt, deschis și debordant, părintele Vasile Ioana cucerește astăzi publicul prin afirmarea simplității creștinismului care, înainte de a fi o metafizică întortocheată, prezintă învățătura iubirii și a iertării predată de Iisus.
„Nu cu parul, ci cu darul” – iată cum aș sintetiza viziunea părintelui Ioana despre relațiile de cuplu. Om al bucuriei, al surâsului senin, părintele Vasile s-a născut cu darul prieteniei. Asta explică dialogurile cu un alt om de televiziune, Dan Negru, cel care, după zeci de ani de insomnii rătăcitoare, s-a întors acasă, în matca odihnitoare a culturii și a credinței.
Recomandate de actorul Florin Piersic, vedeta cinematografiei noastre din anii 1970-1980, dialogurile celor doi protagoniști ai micului ecran captivează prin tonul sincer și ritmul alert al conversației care ne reamintește un adevăr uitat: creștinii trebuie să fie nu doar sarea pământului, ci și ambasadorii Cerului.
Dacă apostolul Pavel a scris 14 epistole teologice și pastorale, părintele Vasile a redactat până acum două scrisori către cititori: cuvinte menite să ajungă la inimă.
Tradițional și modern, deopotrivă, solicitat de ProTv, Antena1 și alte televiziuni să tâlcuiască sensul actual al vechilor Scripturi, părintele Vasile Ioana ne invită să redescoperim dimensiunea terapeutică a virtuților creștine. Biserica este casa Domnului deschisă tuturor: nu un club ezoteric exclusivist, nici o comunitate academică elitistă, nicio parohie nu limitează accesul la Cina cea de Taină în funcție de avere, funcție publică sau prestigiu social. Potirul e deschis tuturor celor care au vărsat o lacrimă pentru propriul păcat.
Deși Biserica nu este congregația intelectualilor, Trupul lui Hristos prețuiește Cuvântul viu al Scripturii și reverberațiile sale de-a lungul și de-a latul cinstitelor predanii.
Drogat cu pulsația neîntreruptă de imagini josnice și sunete joase, omul contemporan trebuie să-și asume o alfabetizare forțată, poate chinuitoare la început, mai ales în condițiile de împrăștiere extremă a minții. Țopăiala neuronală, agitația lăuntrică și nestatornicia gândului își găsesc antidotul într-o viață sfântă, curată, liniștită, ca la carte.
Și nu orice carte: Biblia este un obiect nelipsit din iconografia răsăriteană și apuseană. De la Fericitul Ieronim retras în pustie pentru a traduce Vulgata până la mitropolitul Andrei Șaguna (patronul „Telegrafului Român”) sau neuitatul doctor fără de arginți Luca de Simferopol, o puzderie de sfinți sunt zugrăviți în pictura murală a bisericilor noastre cu Sfânta Scriptură-n brațe sau, dacă nu, atunci cu suluri, hrisoave ori gazete-n mână.
Creștinii adevărați citesc. Mă gândesc acum la regele ocnașilor din Siberia anului 1849: Fiodor Mihailovici Dostoievski. După ce pedeapsa cu moartea a fost comutată la patru ani de temniță grea, tânărul ofițer plecat cu lanțuri din închisoarea Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg poposește preț de câteva ceasuri la Tobolsk, unde temperaturile coborau iarna la minus 40° Celsius. Dincolo de Urali, scriitorul rus primește din partea doamnei Natalya Fonvizina, văduva unuia dintre decembriști, un exemplar din Noul Testament (tradus în rusă de misionarii scoțieni), plus o bancnotă de zece ruble.
Așa se îndrăgostește Fiodor Mihailovici de un Iisus al Evangheliilor și nu de un Isus al imaginației furieriștilor francezi. O carte de căpătâi aduce regenerarea spirituală în sufletul unui pușcăriaș.
Cine nu citește Scripturile rătăcește. Programul de viață al Părintelui Teofil includea, în lista celor cinci discipline obligatorii, lectura zilnică a Vechiului și Noului Testament. Mai facem noi asta?
Cuvântul Domnului este viu și lucrător, mai ales dacă ai timp nu doar să-l asculți, ci să-l rumegi pe îndelete. Există multe tipuri de lectură. În vacanță obișnuit să luăm mașina, trenul sau avionul, pentru a răsfoi câteva publicații recente. Dar studiul biblic nu se confundă cu răsfoitul grăbit al unor pagini deschise la întâmplare. Cititul nu este divertisment, nici informare superficială, ci școală duhovnicească menită să curețe mintea și să ascută simțurile noastre duhovnicești, întărind voința slăbănogită și curățind ochiul sufletului pângărit.
Dacă bunicii și părinții noștri au citit enorm, de la istorie și beletristică până la filozofie, știință ori teologie, generația Tik-Tok trebuie să renunțe la telefon pentru a redescoperi cartea drept vehicul privilegiat al harului. Mai mult decât un obiect decorativ pentru o bibliotecă prăfuită, cartea este memorie împrospătată, mângâiere caldă, leac răcoritor, doctorie aleasă, colac de salvare și fereastră către cer.
Într-un veac obosit și într-o lume superficială, care a transformat viața comunitară în destrăbălare, desfrâu și balamuc, recursul la carte este o șansă dată frumuseții lăuntrice.
Practice și portabile, cărțile părintelui Vasile Ioana sunt leac sigur pentru orice suflet agresat de violență, vulgaritate și urâtul unei lumi fără Dumnezeu.
Mihail Neamțu
