Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Reflexii despre ritmurile şi funcţia tradiţiei athonite (IV)

0
(0)

ANEXE

Un mileniu monastic. Marea Lavră a Athosului 963 – 1963

sensul, comemorarea, importanţa sa ecumenică

De cîţiva ani deja, anumite medii de specialişti am spune (comunităţi monahale, organisme ecumenice, cîteva instituţii savante) au semnalat apropierea unei aniversări importante pentru istoria Bisericii universale: un mileniu de la întemeierea primei mănăstiri cenobitice de pe Sfîntul Munte al Athosului, fondată (sau încheiată după alte surse) în 963 de către Sfîntul Atanasie Athonitul. În Occident au apărut iniţiative de celebarare a evenimentului în care cele trei tipuri de abordare cooperau.[1] Se punea însă întrebarea dacă Răsăritul creştin, pentru care Athosul constituie un aspect esenţialmente direct de viaţă, va socoti legitim sau material oportun să comemoreze acest vast ciclu istoric. Fără îndoială că, riguros vorbind, ideea unei asemenea aniversări nu s-ar putea ivi într-o “minte de monah”: o mie de ani au ei mai multă însemnătate decît o zi, dacă sînt măsuraţi după ritmul eternităţii vii în care monahul are datoria să intre ceas de ceas, în care el trebuie să facă să pătrundă condiţia umană ce îi este dată? Ca atare, de ce s-ar interesa el de alt timp decît cel calificat prin acest prim şi ultim reper? Dacă ne gîndim, pe deasupra, la conştiinţa acută a monahismului athonit în ce priveşte dialogul său intim cu Dumnezeu, puterea transfiguratoare ce iradiază de aici asupra sufletului Bisericii, tăcerea contemplativă care e condiţia acestui dialog, vom înţelege mai bine rezervele stîrnite la Sfîntul Munte de anunţarea unei perioade de festivităţi, care presupun în genere afluenţă, zgomot, agitaţie — rezerve întărite, dacă nu justificate de creşterea unui turism ale cărui valuri încep să lovească bastionul athonit, ferit pînă acum prin depărtarea sa, prin starea primitivă a locului şi, mai cu seamă, printr-un sistem de interdicţii tradiţionale.[2]

Cu toate acestea, prilejul oferit de aniversarea milenară nu putea trece neobservat de Biserica Ortodoxă: prea multe realităţi esenţiale, prea multe valori de viaţă se înnoadă în acest punct. Patriarhatului ecumenic, ce are jurisdicţie asupra Sfîntului Munte, îi revine datoria să gîndească şi să organizeze activ (în colaborare cu alte instanţe oficiale) programul festivităţilor. Stabilite iniţial pentru 22 mai ale acestui an, ele au trebuit amînate (datorită îmbolnăvirii neaşteptate a regelui Paul al Greciei, care îşi arătase deosebita dorinţă de a participa la aniversare) şi au fost fixate pentru data de 22 iunie. Caracterul dat de Sfinţia Sa Patriarhul Athenagoras ceremoniilor în ansamblul lor era semnificativ; se putea citi intenţia de valorizare ecumenică a evenimentului. În perioada de intensă căutare ecumenică pe care o străbatem, la care Bisericii Ortodoxe nu îi este dat întotdeauna să participe atît de activ pe cît ar fi de dorit, vestea a fost salutată şi a stîrnit o puternică speranţă. Întîlnirea de pe Sfîntul Munte căpăta întru cîtva proporţii de simbol. Alături de Biserica Ortodoxă, reprezentată aproape în totalitate (chiar la nivel de Patriarhi), prezenţa delegaţilor oficiali şi a personalităţilor prietene din celelalte Biserici şi comunităţi creştine — celebrînd împreună unul dintre acele acte de sfinţenie care fac monahismul de pretutindeni conatural Bisericii Una şi Sfîntă — marcau zonele de actualitate vizate de evocarea acestui prestigios trecut: conştientizarea stării actuale a monahismului ortodox, o lucidă confruntare inter-ortodoxă şi, ceva mai departe, vastul orizont ecumenic al apropierii şi al unităţii creştinilor.

I. Muntele Athos şi starea actuală a monahismului ortodox

Nici un loc din lume nu e mai potrivit decît Athosul pentru o interogaţie riguroasă asupra situaţiei prezente a monahismului răsăritean. Se cunoaşte prea bine destinul singular al acestei fîşii de pămînt nu mai mare, ca suprafaţă, de 320 km. pătraţi (45 km. lungime, 5-10 km. lăţime), situată la extremitatea orientală a Peninsulei Chalcidice, care, la încrucişarea mileniilor, a devenit pămîntul făgăduit al monahilor, loc privilegiat de contemplaţie, Munte Sfînt, dar de asemenea, în termeni mai realişti, un centru de viaţă spirituală şi de sinteze doctrinare fără încetare comunicate Bisericii.

Tradiţie şi spirit

Sfîntul Athanasie (930-1004) a avut harul de a stabili, prin opera sa de fondator şi de părinte spiritual, temeliile şi primele structuri ale Athosului istoric (înainte de el, peninsula cunoscuse forme tradiţionale, dificil reperabile, de viaţă eremitică; cunoscuse chiar o “preistorie sacră” la care fac aluzie pasaje din Herodot şi din Eschil). Ţine oare de o pură întîmplare această organizare a Sfîntului Munte pentru ca el să poată primi diversele curente, tradiţii şi filiaţii spirituale ale primului mileniu al Bisericii? Nu ar trebui oare să o privim drept culminaţie a unui lung proces de maturare şi drept condiţie adecvată unei noi expansiuni spirituale şi ecleziale după dislocarea corpului istoric al creştinătăţii bizantine? De acum înainte Athosul va asuma, în Biserica Ortodoxă, o parte a misiunii ei de unitate şi de universalitate. Între zidurile marilor sale mănăstiri, în schiturile şi în peşterile anahoreţilor (fiindcă Muntele rezumă totalitatea neamului monastic, de la părintele spiritual care duce lumii laice un mesaj charismatic pînă la sihastrul absolut, inaccesibil în cuibul lui de vultur), se alătură, trăiesc laolaltă, se topesc într-o aceeaşi flacără greci, georgieni, sirieni, ruşi, bulgari, sîrbi, români şi chiar, pentru o vreme, latini din Occident (benedictinii amalfitani). Curentul funcţionează şi în sens invers: noile pămînturi creştine (Rusia, România, teritoriile slavilor din Sud) primesc, pînă în pragul secolului nostru, valul misionarilor athoniţi sosiţi pentru a implanta aici viaţa monahală, pentru a da elan civilizaţiilor şi mai cu seamă pentru a transmite, tăcut, acea unitate intimă a tradiţiei spirituale care leagă fiecare zi din viaţa Bisericii de timpul apostolilor şi de ziua Domnului. Dacă, la prodigioasele lui bogăţii culturale — manuscrise, icoane, obiecte de artă — ce fac din Munte un veritabil Kulturschützpark (o “rezervă culturală naturală”), adăugăm sfinţenia sanctuarelor lui consacrate prin îndelunga nerăbdare de a atinge rugăciunea neîncetată, ne vom da limpede seama ce rol complex îi revine în istoria creştinătăţii răsăritene, ce datorie de recunoştinţă are aceasta către Athos.

E un rol care a început, spuneam, cu o mie de ani în urmă, în ziua cînd Marea Lavră şi-a înălţat în colţul de sud-est al Muntelui puternicele ziduri cu alură de cetate. Nouăsprezece alte mari mănăstiri au fost întemeiate mai apoi; strîmtimea locului a impus o parcelare riguroasă şi, de aceea, cele douăzeci prime întemeiate rămîn mănăstirile suverane ale Athosului şi participă, numai ele, la guvernarea Republicii monastice (deseori tot atît de mari şi de populate, filialele lor nu acced, dată fiind problema terenului, la statutul formal de mănăstire: sînt metocuri sau sihăstrii sau schituri).[3] Viaţa originală, minunată a Muntelui ia astfel avînt: monahii se îndreaptă de pretutindeni către el; deşi Muntele a sfidat mereu statisticile, s-a evaluat că, în anumite perioade faste, populaţia sa era cam de 10 000 – 15 000 de călugări.

Nu putem încerca o privire de ansamblu, fie ea cît de rapidă, asupra istoriei athonite, istorie constituită, s-ar putea spune, mai puţin din fapte, cît din evenimente ascunse şi din clipe de linişte care au răsunat înalt totuşi în viaţa Bisericii. Am dori să subliniem dimpotrivă, pe cît de viguros e cu putinţă, în ce măsură această istorie ar trebui să se prelungească astăzi printr-un examen de conştiinţă referitor la modul în care moştenirea ei e asumată actualemnte de Biserica răsăriteană. Vom încerca deci în prealabil să situăm corect monahismul răsăritean faţă de ideile pe care ni le-am putea face despre el. Referinţa la monahismul occidental este, fără îndoială, aici mai mult decît lămuritoare fiindcă cele “două” monahisme nu formează, riguros vorbind, decît o cale unică de viaţă evanghelică şi de filiaţie a Părinţilor comuni, în aşa măsură încît ele alcătuiesc împreună “locul” privilegiat de întîlnire şi de unitate concretă a celor două Biserici, ortodoxă şi catolică. Anumite nuanţe subzistă totuşi, iar imaginea curentă a monahismului occidental nu poate fi întotdeauna transpusă, ca atare, în Răsărit. Vom spune pe scurt, cu riscul de a îngroşa puţin termenii comparaţiei noastre, că monahismul răsăritean, punînd mai puţin accentul pe aspectele insituţionale şi juridice, a urmărit mai cu seamă un anume “spirit”; de aceea, chiar atunci cînd separarea de lume tinde spre forme absolute (aspiraţia către eremitism îl străbate ca o axă la capătul căreia se profilează Athosul), el nu a cunsocut niciodată “complexul de închidere”, iar izolarea nu îl poate defini în mod propriu. Paradoxul merge mai departe: unitar în structura sa (Răsăritul ignoră pluralitatea ordinelor religioase), monahismul ortodox e în perfect acord cu plenitudinea Bisericii, de la apostolatul paternităţii spirituale în lume pînă la sihastrul necunoscut, trecînd prin viaţa cenobitică care rămîne, oricum, calea medie a vieţii monahale. Trecerea de la o stare la alta (atunci cînd are loc sub controlul unui părinte spiritual) exprimă accesul la o treaptă spirituală diferită şi semnifică depăşirea constantă de sine, singura capabilă să ardă formele insidioase de îmburghezire — materială sau spirituală — ce ameninţă viaţa religioasă. E regula de aur a libertăţii şi a supleţei evanghelice, cea de care, neîndoielnic, Răsăritul se arată în mod tradiţional conştient şi ataşat. Ultimul cuvînt asupra monahismului răsăritean nu a fost totuşi rostit. Dacă vrem să îi sesizăm sensul intim, nu trebuie şovăit să vedem în el un ministerium profetic. El încarnează, cu alte cuvinte, atît cît e permis unei fiinţe create să aspire într-acolo, absolutul Dumnezeului viu şi tensiunea eschatologică, ce rezultă din această aspiraţie, între lumea de aici şi lumea deplinei revelaţii a Duhului. De altfel, fapt semnificativ, începînd din secolul al VII-lea, Biserica răsăriteană uneşte în persoana episcopului preotul şi monahul, sacerdoţiul şi profeţia: puritatea inimii, sărăcia evanghelică, supunerea filială faţă de voinţa Tatălui ceresc conotează simultan voturile monahale şi condiţiile de viaţă şi de înnoire ale Bisericii peregrine. Monahism asociat strîns — şi nicidecum accidental — destinului esenţial al Bisericii, nu ne vom mira că vicisitudinile lui au consecinţe ce îi depăşesc limitele stricte.

Astăzi: probleme şi urgenţe

Or, e incontestabil că viaţa monahală traversează astăzi, în Biserica Ortodoxă, un moment de diminuare, iar mileniul athonit ar trebui, spuneam, să conducă în mod firesc la o reflexie asupra faptului; fără ea, aniversarea nu şi-ar atinge consistenţa cuvenită. Cum ceremoniile propriu-zise nu au putut da prilej pentru atare reflexie, fie-ne permis să spunem aici cîteva cuvinte. Ni se pare, într-adevăr, că actuala criză a monahismului ortodox are diferite cauze ce trebuie bine distinse conform naturii lor proprii. Stingerea aproape totală a formelor sale vizibile în ţările Europei centrale şi de est (unde era încă înfloritor cu puţin timp în urmă) a fost determinată de măsuri sistematice cu caracter politic; se ştie că de ani de zile au fost instituţionalizate şi permanentizate lupta împotriva Bisericii şi mai cu seamă represiunea vieţii monahale. Fiind vorba despre un aspect a cărui responsabilitate directă nu revine Bisericii, nu ne vom opri asupra lui. Vom spune totuşi că semnele ce vin din ţările în cauză ne lasă să sperăm, dincolo de metamorfozele morţii, resurecţia viitoare; iar astfel monahismul ortodox ar rămîne credincios vocaţiei şi bucuriei sale prime: “în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (II Corinteni 4, 12). În momentul în care lumea creştină a Occidentului se întoarce din nou spre tema spirituală a sărăciei — prin discuţii abundente, pentru început — ne este oare îngăduit, fiind încredinţaţi că eleganţa sărăciei stă în discreţia ei, să ne exprimăm simpla convingere că, dincolo de orice publicitate, monahii Răsăritului au astăzi parte de harul de a trăi o exaltantă şi eliberatoare sărăcie?

Problemele vieţii monahale se pun, dimpotrivă, într-o lumină diferită pentru ţările ortodoxe ale Mediteranei orientale, libere de constrîngeri politice explicite. Diminuarea vocaţiilor (în Grecia şi în Orientul Apropiat) nu e un fenomen peste măsură de surprinzător: el se înscrie, ca un palier normal, printre mutaţiile sociologice, încă prost decantate, pe care le suferă ţările acestea. Viitorul monahismului nu este, totuşi, nici pe departe pecetluit. Atenţia ar trebui să se concentreze însă asupra consecinţelor imediate ale acestei situaţii complexe fiindcă ea ameninţă deja un regim de valori fundamentale (în primul rînd valoarea darului, a gratuităţii), riscînd să determine, în această zonă a Bisericii Ortodoxe, cristalizarea unei mentalităţi şi a unui comportament nocive pentru noţiunea şi realitatea vieţii spirituale. Acesta e punctul asupra căruia am dori să propunem, pe scurt, cîteva elemente de reflexie.

În regiunile menţionate ale lumii ortodoxe, viaţa monahală se află mereu în faţa exigenţelor re-începutului şi ale adaptării. Independenţa naţională nu are un trecut prea îndelungat, vestigiile epocii în care, sub dominaţie străină, mănăstirile deveniseră aproape exclusiv centre de refugiu social, bărci de salvare a unei credinţe ameninţate chiar în existenţa ei fizică rămîn încă stînjenitoare. Influenţele lumii moderne, cel mai adesea de import, stîrnesc de altfel, şi ele, perplexităţi. În mod abstract, am putea privi situaţia drept împrejurare ideală pentru un nou început, în acelaşi timp tradiţional şi modern; cei care nu ignoră însă carenţele unui mediu creştin nepregătit să înfrunte precipitarea vremilor s-ar mulţumi doar cu cîteva semne de înnoire, ar saluta ecourile pe care ele le pot stîrni şi eforturile serioase pe care nu vor întîrzia să le stimuleze; iar aceste semne nu lipsesc. Dar, în ansamblu, tendinţa actuală a Bisericii Ortodoxe este, în acest domeniu, spre minimul efort. În lipsa posibilităţii de a asuma renaşterea monahală ca pe o datorie a Bisericii, se recurge de cîteva decenii, în cele mai multe ţări ortodoxe, la o soluţie de înlocuire. Monahismul e pur şi simplu dublat de un para-monahism care nu e altul decît clerul de mir celibatar, escamotat sub expresia foarte monahală de “arhimandrit” (= conducător de mănăstire, abate; vezi curiosul paralelism cu “domnul abate” din Franţa de după “comanda” preoţilor seculari). Să fie oare această situaţie, cel puţin în parte, consecinţa refuzului, cu totul artificial, al Bisericii Ortodoxe de a accepta, pe lîngă clerul de mir căsătorit, un cler celibatar — prea grabnic bănuit de inovaţii occidentale?[4] E foarte posibil. Oricum ar sta lucrurile, există încă un mijloc de a ocoli problema: “rasoforul” (purtătorul de rasă, cu alte cuvinte îmbrăcarea rasei de foarte tînăr, de pe băncile şcolilor ecleziastice sau încadrate de preoţi — şcoli situate uneori în mănăstiri dezafectate). Dacă adăugăm sistemul “fraţilor slujitori” (tineri crescuţi în reşedinţele episcopale, un fel de “ucenici” destinaţi unei hirtoniri rapide; formulă specifică perioadelor dificile, ea renaşte astăzi în Orientul Apropiat, în Rusia, în alte locuri poate), vom fi enumerat cele trei metode de a obţine, fără prea mult efort şi eludînd formarea spirituală (deci esenţialul), aparenţa unei vieţi monahale. Am spus “vestigii sociologice”; totuşi, perpetuate şi legitimate, ele sfîrşesc prin a dezorienta spiritele şi a oficializa confuzia; sfîrşesc iarăşi prin a bloca numeroase posibilităţi de reluare autentică şi creatoare a vieţii monahale (limitînd de pildă recrutarea la zonele sociale încă nealertate de urgenţele actuale ale vieţii Bisericii). Cîte pseudo-probleme, cîte discuţii inutile fiindcă sînt prost angajate, între “laicizanţi” şi “monahalizanţi”, nu ar fi evitate în cazul unei vieţi monahale sigure de plenitudinea slujirii sale şi de puritatea mijloacelor ei![5] Însă criza aceasta are niveluri şi mai adînci spre care nu ne îndreptăm fără o durere uşor de înţeles. Episcopul este, în Biserica răsăriteană, sacerdot şi monah, preot şi profet — dar numai cu condiţia ca pecetea monahală (ceea ce include iniţierea, transmiterea creatoare a Tradiţiei, paternitatea duhovnicească ca taină ce transpare la vîrful cel mai fin al vocaţiei sacerdotale) să fie realmente şi deplin întipărită în persoana sa. Stilul creştinătăţii răsăritene face ca aceste două elemente ale Bisericii să fie net, chiar dacă nu absolut, interdependente. Nu puţină mirare stîrnesc astăzi (fie-ne permis să o remarcăm în treacăt şi fără nici o intenţie polemică) anumite medii ale diasporei ortodoxe, angajate în ecumenism, care opun caracterul funciarmente monahal al Ortodoxiei altor Biserici, ce ar fi lipsite de această trăsătură, revendicînd totodată pentru ele însele noţiunea mai curînd estetică de “monahism interiorizat” (ne întrebăm cum poate fi interiorizat un model inexistent, sau aproape inexistent…).

Rolul Sfîntului Munte

Ce are de-a face Athosul cu toate acestea? El e implicat aici prin cel de-al doilea aspect al funcţiunii sale: conservare şi perpetuare; primul fiind acela de creaţie şi de transmitere. Trecutul athonit ne-a obişnuit cu ritmul cvasi organic de sistolă şi diastolă, de contracţie şi dilatare: în vreme de încercări — textele vechi fac această reflexie în felul lor — Sfîntul Munte devine arca unde e salvată viaţa monahală, jur împrejur contestată, refulată, reprimată, în aşteptarea unui kairós, a unei noi împliniri. Conştiinţa de a sluji astfel “destinului veşnic” al monahismului răsăritean nu e lipsită desigur de măreţie, cu toate că sîntem înclinaţi astăzi să rectificăm sensul prea uniliniar al timpului implicat de concepţia athonită. Alte întrebări, destul de durerose, apar în această privinţă: voinţa de a menţine, de a conserva trebuie să fie mereu însoţită de intransigenţă, de necuriozitate faţă de celălalt? Trebuie ca, la fiecare pas, ea să rişte crisparea sau scleroza? Sînt întrebări care ne îndeamnă să spunem cîteva cuvinte despre starea actuală a Muntelui Athos.

Credem că putem afirma, cu riscul de a surprinde, că starea aceasta nu e necesarmente disperată. Nu pot fi desigur negate depopularea peninsulei (1 600 – 1 800 de călugări faţă de 8 000 la începutul secolului), vîrsta foarte înaintată a celor rămaşi, decrepitudinea multor edificii şi zidiri. Mănăstirea Sfîntul Pantelimon (rusească) care adăpostise pînă la 2 500 de călugări, e locuită astăzi abia de vreo treizeci; însă resursele monahale ale Rusiei de la sfîrşitul secolului trecut reprezentau un fenomen excepţional, cvasi pletoric. Nu încape nici o îndoială că pentru cei care — fiind obişnuiţi cu monahismul occidental fixat de secole în instituţii ce dăinuiesc pînă astăzi — se aşteaptă să regăsească pe Sfîntul Munte acelaşi cadru, senzaţia de înstrăinare e puternică şi are efect negativ. Repetăm totuşi că ar fi excesiv să socotim varianta fatală drept singura variantă oferită de aici înainte istoriei athonite. Marea Lavră unde, în secolul al XII-lea, locuiau 700 de călugări nu mai număra, la sfîrşitul secolului al XVI-lea decît 5 sau 6; comunitatea are acum 80 de membri. Astăzi ca şi odinioară, sihaştrii sînt cei care întreţin, într-o ascundere ce stă bine contemplaţiei, flacăra interioară a tradiţiei athonite; însă tinerii nu lipsesc, nici ei, din anumite comunităţi cenobitice. Acestea fiind spuse, răspunsul realist la problema viitorului athonit trebuie să vină, fără îndoială, dintr-un orizont mai larg, iar dacă serbările mileniului îl vor fi pregătit cel puţin, meritul lor nu va fi neînsemnat.

Problema Athosului se pune, într-adevăr, Bisericii Ortodoxe în întregul ei. Iar dacă această problemă comportă o mulţime de aspecte practice (reorganizare, recrutare, administraţie), ea depinde în primul rînd de un prealabil ecleziologic. Situat, geografic şi istoric, în curentul lumii elene, Sfîntul Munte nu a rămas astfel: din punct de vedere spiritual şi eclezial, el şi-a asumat deplinătatea oikoumenei ortodoxe şi a constituit astfel un semn de unitate şi de universalitate pentru Răsăritul creştin. La răspîntia mileniului său, va da el oare Bisericii Ortodoxe prilejul de a-şi aprofunda şi de a-şi actualiza ecleziologia, care e implicată în orice efort viitor (şi în mod necesar “pan-ortodox”) de redresare athonită? Chestiunea ni se pare grea de sens şi consecinţe.

II. “Ecleziologia” Sfîntului Munte

Se poate degaja din istoria Athosului un fel de ecleziologie coextensivă vieţii sale, “gestei” lui spirituale, mesajului său doctrinar. (Să nu uităm că fiind un organism autonom în interiorul Ortodoxiei, Muntele Athos a trebuit să-şi creeze o personalitate proprie.) Nu avem evident intenţia să expunem această ecleziologie în chip sistematic; fie-ne îngăduit să-i evocăm totuşi cîteva trăsături cu atît mai uşor inteligibile cu cît ne vom feri să le răpim caracterul prim, izvorînd din origini unde tema doctrinară şi viaţa se implică reciproc.

Un martor destul de neaşteptat în această materie este nu altul decît Papa Inocenţiu al III-lea. Prin declaraţia de atitudine faţă de monahismul răsăritean şi Sfîntul Munte îşi propunea el oare instinctiv să compenseze un eveniment dureros al pontificatului său? Timpul acela a văzut cum faimoasa cruciadă — a patra — s-a abătut din drumul spre Ierusalim pentru a jefui Constantinopolul: acest prim mare război între fraţii creştini (dacă lăsăm la o parte conflictele din secolele IV-V între ortodocşi şi “heterodocşi”) i-a cufundat pe bizantini într-o stupoare din care, la drept vorbind, nu şi-au mai revenit niciodată pe de-a-ntregul. Or, adresîndu-se conducătorilor militari şi religioşi ai cruciadei, Inocenţiu al III-lea schiţează în jurul Sfîntului Munte al Athosului, “sfînt şi venerabil între toţi munţii lumii”, o scurtă expunere eclezioloigcă pentru a aminti, chiar în interiorul tragicului conflict istoric, unitatea de nedespicat a celor două Biserici. Dacă Biserica romană derivă din apostolul Petru, cu tot ceea ce acest nume evocă lumii latine, Sfîntul Ioan e cel care a fost dat grecilor, iar viaţa monahală, principală trăsătură a creştinismului lor, îşi are în el originea exemplară: Quia vero graecorum populo datus est beatus Joannes, a quo et incepit perfectorum religio monachorum, bene typum gerit illius spiritus qui quaerit et diligit spiritales (PL 215, 458 C). Papa acelui secol de violentă bifurcaţie între Orient şi Occident să fi făcut apel la o simplă metaforă? Nu ar fi mai legitim să credem că, sub “tipuri” evanghelice familiare pentru epoca sa, el înţelege să proclame complementaritatea ecleziologică a celor două creştinătăţi,  întemeiată pe pluralitatea apostolică a Bisericii Una? În orice caz, pe un alt plan, evoluţia istoriei athonite îi va da dreptate: pînă în pragul timpului nostru, ea se va strădui, cu o admirabilă coerenţă, să expliciteze sensul teologic viu al marilor teme ioanice: lumină. duh, viaţă.

Acesta e de altfel contextul în care Athosul a fost determinat să îşi pună în valoare a doua sa funcţie eclezială. Direct articulat, prin bogata lui compoziţie internă şi prin dinamismul său, cu viaţa plenară a Bisericii (a Bisericii răsăritene cel puţin), monahismul athonit nu îşi putea concepe şi trăi spiritualitatea ca pe un curent de evlavie particulară: realitate a Bisericii, ea punea în evidenţă un anume magisterium universal al sfinţeniei. Nu chipul Bisericii una, sfîntă, catolică şi apostolică — căreia tradiţia spirituală îi configurează trăsăturile vii, dincolo de liniile de ruptură -, nu acesta e chipul pe care monahii îl au de contemplat, dincolo de “simţiri” psihologice, ca pe o valoare de adevăr dogmatic? În fapt, Sfîntul Munte nu a ezitat să se refere la fraţii din Occident, canonic “separaţi”: în secolul al XVI-lea, Sfîntul Grigore Palamas invocă teofania Sfîntului Benedict (care văzuse universul întreg ca pe un grăunte de lumină concentrat într-o rază a luminii divine, conform relatării Sfîntului Grigore cel Mare) pentru a ilustra “viziunea lumii” proprie Athosului şi, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Nicodim Aghioritul interoghează formele moderne de spiritualitate catolică (inclusiv spiritualitatea lui Ignaţiu de Loyola), căutînd, în felul său, să reia un dialog dificil. Îndrăznim să afirmăm că închiderea şi insensibilitatea nu sînt decît expresia unei eclipse momentane a adevăratei tradiţii athonite[6], o tradiţie care, ori de cîte ori s-a manifestat în lumina ei creatoare, nu a încetat să ofere Bisericii ceva mai preţios decît simple noţiuni: i-a oferit semne teologice de o vastă bogăţie care, “citite” în mod adecvat, revelează fiinţa Bisericii şi Taina ei.

Pentru o a treia temă ecleziologică, prezentă la Sfîntul Munte, nu vom da decît un singur exemplu, conştienţi fiind că el are de ce să înfioare un teolog modern, protestant şi chiar catolic. Este vorba despre angelofania (arătarea unui înger) de la schitul “Adormirii Maicii Domnului”, legată de ceea ne-am obişnuit să numim “teologie marială”. În acea zi de 11 iunie 980, un tînăr frate rosteşte liturghia în biserică, părintele lui duhovnicesc nefiind de faţă. În clipa cînd trebuie să intoneze cea de-a noua cîntare (dedicată în slujba bizantină tainei Maicii Domnului), apare un străin care pune în faţa imnului cuvintele áxión estin.[7] Tulburat, călugărul nu e în stare să reţină noul text; străinul se apleacă atunci şi îl scrie cu degetul pe o piatră. (Gest în care specialiştii în Religionsgeschichte vor recunoaşte desigur un arhetip întîlnit de nenumărate ori…) În aceeaşi clipă icoana Maicii Domnului, căreia i se adresa cîntarea, schimbă locul, pe iconostas, cu icoana Mîntuitorului (altfel spus, ocupă locul principal, la dreapta uşilor împărăteşti): e singura biserică, în lumea ortodoxă, unde se păstrează o asemenea aşezare a icoanelor pe tîmplă. Icoana aceasta există şi acum în biserica Protaton la Karyes (a fost purtată în pelerinaj prin oraşele şi satele Greciei în lunile premergătoare serbărilor mileniului); cît priveşte piatra, ea a fost dusă la Constantinopol şi a dispărut în cursul istoriei agitate a oraşului…

Ne vom grăbi să liniştim, dacă e necesar, acele spirite care, atente la afirmarea preemineţei lui Christos, sînt pe drept ori pe nedrept reticente faţă de formele excesive ale cultului Fecioarei Maria. Dacă există o constantă fără fisură a spiritualităţii athonite, ea e dată de christocentrismul său consecvent: spunem “consecvent”, iar termenul se referă la locul ce îi revine în cadrul lui Fecioarei-Theotokos; loc pe care un “eveniment spiritual” precum cel menţionat îl declară în felul său — care nu e desigur modul teologiei deductive, ci al simbolului actualizat în contemplarea liturgică. Alături de alte elemente oferite prin aceeaşi ştiinţă intuitivă a lui Dumnezeu, nu ne livrează el oare o materie aptă să înnoiască, dacă e bine valorificată, măcar anumite capitole ale problematicii teologice? Aceşti adepţi ireductibili ai singurătăţii găsiseră o formulă în acelaşi timp îndrăzneaţă şi plină de graţie pentru a exprima, prin referinţa la persoana Fecioarei, dialogul de iubire între om şi creatorul lui, destinul ultim al fiinţei create, destinul ei în Dumnezeu; sugerînd o misterioasă — şi, într-un fel, eschatologică — preeminenţă a maternităţii divine, ei erau cu un mileniu înaintea timpului nostru, în care “mariologia” îşi caută încă drumurile cele mai nimerite. (Vom preciza în treacăt faptul că reprezentarea realistă a “încoronării Fecioarei”, pentru care pre-Renaşterea ne-a lăsat cîteva variante celebre, constituie transpoziţia tematică — nu fără o anume alterare — a acestui model, plastic şi doctrinar, athonit, preluat prin intermediul monahilor occidentali.) Solul teologic al Sfîntului Munte conţine, fără doar şi poate, o mulţime de alte “surse” ce pot fi captate, fără deviere, în limbajul diferitelor epoci; sînt surse comparabile, păstrînd proporţiile, cu cele deschise de Părinţii Bisericii al căror timp şi spirit, de altfel, spiritualitatea athonită le asumă şi le prelungeşte în mod conştient.[8]

Nu putem lăsa deoparte un ultim punct de interferenţă directă a Muntelui Athos cu ecleziologia ortodoxă. Din primul său ceas, microcosmosul athonit s-a văzut obligat să rezolve delicata problemă a guvernării; era vorba cu alte cuvinte de a îmbina unitatea şi autoritatea, indispensabile unei vieţi normale, cu pluralitatea comunităţilor conştiente de personalitatea proprie şi doritoare să şi-o dezvolte liber în Dumnezeu; de altfel, la nivelul Bisericii, aceasta este, de cîteva secole, principala problemă practică a ecleziologiei ortodoxe. Se ştie care a fost răspunsul furnizat de Muntele Athos în adecvare cu tradiţia răsăriteană: reprezentanţii celor douăzeci de mănăstiri suverane, egale în drepturi şi în responsabilităţi, constituie Iera Kinotis (“Sfînta Comunitate”, un fel de parlament monahal) şi desemnează în fiecare an un comitet executiv (sau de conducere, epistasis) alcătuit din patru membri, dintre care unul are întîietate (protos). Este vorba în fond despre sistemul conciliar activat prin intermediul unui sinod permanent. Nu avem totuşi deloc intenţia să extrapolăm la întregul Ortodoxiei condiţiile foarte speciale ale Athosului, aşa cum ne vom feri de asemenea să amplificăm importanţa şi eficacitatea formulei de guvernare athonite (experienţa echivocă a idioritmiei, prezentă la Athos, e de altfel un avertisment). Formula ar merita totuşi o reflexie mai atentă ba, chiar mai mult, ea ar putea stimula căutarea unei soluţii sănătoase pentru impasul actual al ecleziologiei răsăritene. Athosul a fost cel care — trebuie oare să o reamintim? — a găzduit în 1930, la mănăstirea Vatopedi, un pre-sinod ortodox (fără urmare la acea epocă, un început de reluare a programului avînd loc abia în 1961 la Rhodos) unde delegaţia Bisericii Ortodoxe din România prezenta un proiect de instituire a unui sinod permanent pan-ortodox în jurul Patriarhatului ecumenic. Propunerea nu a fost reţinută; de altfel, cerul istoriei începuse să se întunece din nou pentru Biserica de Răsărit; la comemorarea mileniului athonit problema se găseşte în acelaşi stadiu.

Am ţinut să dezvoltăm aici cîteva dintre punctele dialogului (cîteodată tăcut, dar nu mai puţin real) între Muntele Athos, Biserică, lume fiindcă — îndrăznim să o spunem — ni s-a părut a fi datoria noastră să o facem. În fond, se poate oare contesta că aceasta e calea pe care trebuie să ne angajăm, fără temeri şi reticenţe, dacă vrem să dăm într-adevăr celebrării mileniului monastic sensul unei prezenţe vii? În ce ne priveşte, am privi această opţiune drept singurul semn categoric de fidelitate, drept condiţia necesară autenticităţii. 

III. Festivităţile Mileniului: serbări comunitare, ceremonii, ecumenism

În încheiere vom prezenta pe scurt aspectul festiv al mileniului athonit. Am fi putut începe cu acest aspect; faptul că festivităţile, în ansamblul lor, s-au menţinut la nivelul celebrărilor liturgice şi al ceremoniilor oficiale făcea cu atît mai necesară, pentru înţelegerea justă a evenimentului, evocarea prealabilă a fundalului său monahal. Aşa cum am spus, anunţate întîi pentru sfîrşitul lunii mai, manifestările oficiale au fost amînate pentru sfîrşitul lui iunie. Însă deja cu două luni şi jumătate înainte, poporul Greciei participa cu o fervoare care pentru el e tradiţională la adunări liturgice şi de rugăciune, la procesiuni şi la diferite celebrări destinate să marcheze mileniul Sfîntului Munte (Aghion Oros). Sfinţia Sa Patriarhul Athenagoras a părăsit Istanbulul cu trenul în 18 iunie la orele 17.30, în fruntea unei mari delegaţii a Patriarhatului ecumenic.[9] Salutat a doua zi dimineaţa la Alexandroupolis de P. S. Chrysostomos, arhiepiscop al Atenei şi primat al Greciei, el s-a îmbarcat pe o navă a marinei regale elene care l-a condus la Muntele Athos unde, trei zile mai tîrziu, primea pe conducătorii şi reprezentanţii Bisericilor ortodoxe locale, pe delegaţii diferitelor Biserici, confesiuni şi organisme creştine internaţionale, pe invitaţii şi gazdele oficiale ale aniversării, precum şi o mare mulţime de pelerini şi de vizitatori. (Deja foarte numeroasă, dată fiind atracţia cvasi folclorică pe care o stîrneşte în Răsărit sărbătoarea religioasă, această mulţime a crescut încă, după spusele organizatorilor, datorită amînării momentului aniversar, depăşind cu mult previziunile iniţiale legate de transport, cazare, probleme materiale.)[10] Biserica Catolică, în mod oficial invitată de Fanar la nivel de Secretar de Stat, delegase trei reprezentanţi ai unor mari ordine monahale şi religioase: P. Dom Benno Gut, Abate Primat al Benedictinilor, P. Dom Bosco, Asistent General al Ordinului Fraţilor Predicatori, P. Albert Rock, reprezentant al Generalului Franciscanilor. Erau de asemenea prezenţi: P. C.-J. Dumont, o.p., director al Centrului de studii “Istina”, Dom Olivier Rousseau de la Chevetogne, Dom Ém. Jungelausen de la Niederalteich, P. van der Alst, s.a. de la Ierusalim, P. Mateos, s.j. de la Institutul oriental din Roma, P. L. Stephanou, etc. Delegaţia Bisericii Armenilor (de ascultare Etehmiadzine) avea în fruntea sa pe F. S. Patriarhul Snor Kaloussian (Istanbul), în vreme ce Biserica coptă din Egipt era reprezentată de Monseniorul Schenoutti, episcop al Patriarhatului copt al Alexandriei, însoţit de alţi doi delegaţi. Din partea Bisericii anglicane participa episcopul de Gibraltar şi Rev. Findlow de la Atena. Dr. Franklin Clark Fry, preşedinte şi Dr. Visser’t Hooft, secretar general reprezentau Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Bisericile lutherane din Germania şi din Finlanda trimiseseră de asemenea delegaţi oficiali. Îi amintim de asemenea pe cei trei membri ai comunităţii de la Taizé (dintre care Fr. R. Schutz, prior), foarte remarcaţi în veşmintele lor albe şi amical întîmpinaţi. Fuseseră de asemenea invitate personalităţi ştiinţifice şi ecumenice: profesorii Pertusi (Universitatea Catolică din Milano), Heiler, Benz, Straub, Schnemelcher (Germania), etc.

Faptul major al festivităţilor rămîne totuşi prezenţa la Sfîntul Munte, alături de Patriarhul ecumenic, a numeroşi conducători ai Bisericilor ortodoxe locale, în special a Patriarhilor Bisericilor din Europa de est. De mai multe secole, într-adevăr, nu mai avusese loc o asemenea întîlnire; cu toată moderaţia cuvenită în aprecierea evenimentului (nu a fost prevăzută nici o ordine de zi, delicatul sistem al autocefaliilor necesitînd o comportare foarte suplă), ni se pare legitim să sperăm că întîlnirea va aduce roade în viitorul imediat. Se aflau la Sfîntul Munte, în fruntea delegaţiilor lor: F.S. Patriarhul Benedictos al Ierusalimului, F.S. Patriarhul Gherman al Serbiei, F.S. Patriarhul Justinian al României, F.S. Patriarhul Chiril al Bulgariei, F.S. Chrysostomos, Arhiepiscop al Atenei şi Primat al Greciei, F.S. Arhiepiscopul Porphyrios al Muntelui Sinai, E.S. Arhiepiscopul Paul al Finlandei. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Arhiepiscopul Ciprului şi Mitropolitul Cehoslovaciei erau reprezentaţi prin delegaţii la rang de mitropoliţi. (Delegaţia rusă era formată din E.S. Nicodim, pe atunci Arhiepiscop de Rostov şi de Iaroslav, actualmente Mitropolit de Minsk; E.S. Mitropolitul Antonie Bloom, exarh ad interim al Patriarhatului Moscovei în Europa occidentală, E.S. Episcopul B. Saratov şi P. arhiereu V. Borovoi, fost reprezentant al Bisericii din Rusia pe lîngă Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi observator oficial la prima sesiune a Conciliului Vatican II).

Îmbarcarea pentru Athos a principalelor delegaţii a avut loc vineri 21 iunie la orele 14, în portul Pireu. Exact în acel moment sosea vestea alegerii, la Roma, a Papei Paul al VI-lea şi, pe vaporul care se îndrepta spre Sfîntul Munte, numele noului Papă răsuna, trecînd de la un grup la altul, într-o mulţime de limbi… A doua zi în zori ancora era coborîtă în portul Athosului, Daphne.

Chiar celor care au bucuria să cunoască deja Athosul, o nouă apariţie a Sfîntului Munte le cuprinde sufletul, dăruindu-le parcă, în înalta şi senina lui frumuseţe, o nouă comunicare a fiinţei profunde a lucrurilor. Frumuseţea te încercuieşte într-adevăr aici, te împresoară cu nenumărate splendori, nereductibile doar la frumuseţea peisajului (cu toate că, la drept vorbind, Athosul e aproape singurul loc care mai păstrează o preţioasă fărîmă a anticei Hellade, “crîng sacru, zumzăind la ceasul amiezii”); lumina şi tăcerea sînt parte decisivă din această frumuseţe, partea duhului. Iar aşezările monahilor, de la puternicile edificii ale mănăstirilor cenobitice pînă la mărunta chilie, atrag ochiul nu ca un lucru pe care privirea se opreşte, ci ca un centru de unde se înalţă şi se revarsă armonia.

Era totuşi necesar ca oaspeţii să debarce, primiţi pe ţărm cu onoruri militare. Ei au luat apoi loc, după un protocol atent studiat, în jeepurile armatei elene, iar convoiul, precedat de motociclişti, s-a îndreptat spre Karyes: festivităţile athonite începeau. Se cuvine probabil să relatăm acum care a fost desfăşurarea lor exterioară. Nu ignorăm faptul, deja menţionat de altfel, că organizarea festivităţilor a fost tributară mai multor instanţe diferite şi, ca atare, unor concepţii diferite. Dacă, pe deasupra, ne gîndim (şi trebuie să ne gîndim) la foarte serioasele dificultăţi materiale pe care le stîrneşte în mod inevitabil o serbare de masă într-un colţ de pămînt unde totul e conceput pentru o face imposibilă, vom fi înţeles (şi uitat) îndată imperfecţiunile de detaliu, cele cîteva momente dificile cînd te simţeai copleşit. Se prea poate însă ca tocmai ele să implice date în mod special revelatoare: ne va fi oare îngăduit să reţinem cîteva? Exisă momente cînd sîntem confruntaţi, într-un înalt grad de evidenţă, cu cele două curente (sau mentalităţi) care domină în mod tradiţional creştinătatea răsăriteană (pentru a nu spune creştinătatea pur şi simplu): un curent de splendoare exterioară şi de emfază, cel al curţii imperiale; un curent (un spirit mai degrabă) de despuiere eschatologică şi de simplitate interioară, cel al vieţii monahale. Cum un termen mediu nu poate oferi “soluţie” acestei tensiuni, istoria Bisericii cunoaşte, propriu-zis, alternanţe ale celor două şi aici se înscriu raţiunile ascunse ale multor perioade complexe din viaţa ei. Or, în mod destul de paradoxal, serbările athonite păreau că vor să impună cu orice preţ tendinţa “magnificenţă” în dauna celeilalte, pe cînd realitatea însăşi a terenului ar fi sugerat (dacă nu ar fi cerut), dimpotrivă, sobrietate şi reculegere; în consecinţă “stilul” de ansamblu al întîlnirii a avut cîteodată de suferit…

La Karyes, “capitala” Sfîntului Munte, patriarhii, demnitarii ecleziastici, delegaţii şi oaspeţii au fost cordial salutaţi de membrii delegaţiei Patriarhatului ecumenic şi de oficialităţile Athosului. Convoiul s-a îndreptat spre biserica Protaton unde a fost intonată doxologia. A urmat o scurtă recepţie la reşedinţa Adunării monahale: S.S. Patriarhul Athenagoras a primit personal pe oaspeţi şi s-a întreţinut cu fiecare. După-amiaza, înainte de vecernie, au fost vizitate împrejurimile Karyesului. La orele 18, începea frumoasa slujbă de noapte. A doua zi, duminică 23 iunie, două alte nave aduceau mulţimi de pelerini şi vizitatori veniţi să participe la ceremoniile liturgice ale zilei. La orele 10, în străluciri de aur şi în revărsare de podoabe bizantine, cortegiul solemn al episcopilor şi al patriarhilor cobora scara reşedinţei pentru a intra în biserica vecină, Protaton unde, împreună, au celebrat liturghia. A fost momentul de percepţie vie a sensului sărbătorii, sens a cărui gravitate nu a aşteptat desigur mileniul pentru a fi sesizată, dar care totuşi devenea în acel moment de o pregnantă actualitate. Trebuie să recunoaştem liturghiei bizantine această însuşire: în ea, ordinea liturgică îşi află realizarea exemplară; ea aspiră necontenit să semnifice recapitularea Bisericii, a întregii creaţii în Christos cel viu. Ea e purtată de o mişcare a duhului, de o îndrăzneală şi de o familiaritate a credinţei care despoaie de strălucire fastul material — biete simboluri transfigurate în exaltarea tainei lui Dumnezeu! — şi care se grăbesc să atingă momentul cînd, înainte de comuniunea dăruită prin împărtăşirea din Potirul mistic, Biserica se manifestă ea însăşi drept comuniune în iubirea şi adevărul Capului ei. Este momentul cînd capii Bisericilor locale sînt pomeniţi în unitatea Bisericii universale, conform unei ordini stabilite deja de primele sinoade ecumenice. Erau astfel oferiţi “anamnezei” Domnului: “Întîi pomeneşte, Doamne, pe Patriarhul nostru Athenagoras al Noii Rome, pe Patriarhul Christophoros al Alexandriei, pe Theodosie al Antiohiei, pe Benedictos al Ierusalimului, pe Alexis al Moscovei, pe Gherman al Belgradului, pe Justinian al Bucureştilor, pe Chiril al Sofiei, pe Arhiepiscopul Chrysostomos al Atenei…” Iar, de această dată, erau aproape toţi aici, împreună, vizibil reuniţi. Nu toţi cu toate acestea. Ascultîndu-l pe diacon rostind: “Noua Romă”, gîndul nu se îndrepta oare către referinţa ei implicită, către Roma “cea veche”, prezentă numai prin absenţă? Nu vom scruta niciodată îndeajuns orizontul ecleziologic cuprins în această simplă pomenire liturgică, nu vom pleca niciodată destul auzul la chemarea ei de a reface deplinătatea Bisericii, în suferinţă de o parte şi de alta. S.S. Patriarhul Athenagoras a subliniat de altfel, în predica sa, forţa spirituală, pilda de curaj şi umilinţă propuse de viaţa monahală tuturor truditorilor lumii. (Vom menţiona că la această liturghie erau de asemenea prezenţi regele Paul al Greciei şi prinţul moştenitor Constantin.) O mare masă a fost oferită apoi la reşedinţa monahală. Seara, după vecernia slujită la biserica schitului Sfîntul Andrei (în prezent sediu al şcolii Athoniada), a urmat îmbarcarea la Daphne pentru Marea Lavră. În biserica unde odihneşte Sfîntul Atanasie, ceremoniile mileniului şi-au atins punctul culminant. Liturghia a fost celebrată (tot în prezenţa regelui şi a prinţului moştenitor), fiind urmată de rugăciuni la mormîntul Sfîntului. La vremea mesei, austera trapeză acoperită cu fresce de la începutul secolului al XVI-lea (operă a iconografului Teofan aparţinînd şcolii cretane, din a cărei linie descinde, în parte, El Greco) s-a dovedit prea strîmtă pentru mulţimea oaspeţilor. (Ne vom aminti de monahul însărcinat cu lectura zilei care, de la înălţimea catedrei sale, a citit netulburat, urmînd întregul ritualul prescris, “Viaţa celui între sfinţi, Părintelui nostru, Atanasie al Sfîntului Munte” ca şi cum, în jurul lui, liniştea şi ordinea monahală ar fi domnit — ceea ce nu era tocmai cazul.) Ceremoniile oficiale luau astfel sfîrşit. Delegaţiile română, rusă, sîrbă şi bulgară au rămas cîteva zile încă pe Sfîntul Munte pentru a lua legătura cu mănăstirile lor şi pentru convorbiri cu Patriarhul ecumenic. S.S. Athenagoras sosea la Pireu în 30 iunie; primit cu onorurile datorate unui şef de stat, el îşi începea vizita oficială în Grecia. De la Athos celelalte delegaţii plecau spre ţările lor via Salonic.

Dacă ni s-ar cere să tragem un fel de concluzie a acestor zile — care nu au avut, precizam, nimic din caracterul unei deliberări cu program dinainte fixat — am reţine trei puncte:

1. Pentru prima oară după aproape o jumătate de secol de istorie agitată şi deseori dură pentru ţările ortodoxe ale Europei centrale şi de est, contactul între mănăstirirle ne-elene ale Athosului şi Bisericile de origine a fost formal restabilit. Trebuie să fim recunoscători S.S. Patriarhului ecumenic, a cărui iniţiativă susţinută cu o îndelungată răbdare a dus la acest prim moment de întîlnire; regenerarea Sfîntului Munte şi un nou ciclu al duratei sale şi-ar putea afla, mai tîrziu, în el punctul de pornire. Ca şi pînă acum, ne vom formula cu mare prudenţă reflexiile legate de viitor: prea multe condiţionări ecleziastice şi extra-ecleziastice sînt în joc în acest domeniu, mentalităţile cristalizează încă prea uşor în jurul unor mituri nemărturisite ca să nu ne dăm seama de complexitatea problemei. Doar o acţiune metodică, susţinută poate fi de dorit: consultări între diferitele părţi interesate, o confruntare a punctelor de vedere ar izbuti, foarte probabil, să elimine caracterul empiric, de aici înainte inadecvat, în ce priveşte căutarea unei soluţii comune pentru problema athonită.[11]  

2. Această acţiune nu ar fi de altfel, repetăm, decît o etapă spre confruntarea ecleziologică pe care întîlniri precum cea de la Athos o arată drept necesară şi pe care o pregătesc mai mult sau mai puţin direct. Va trebui să recunoaştem la un moment dat că, pentru a-şi manifesta plenar substanţa, ecleziologia ortodoxă are să îşi pună în mod decis problema din care decurg aproape toate celelalte probleme ale sale: ne referim la prea radicala ei concepţie despre autocefalie. Ar fi la fel de legitim să inversăm termenii şi să presupunem că lipsa relaţiilor constante şi a legăturii organice între Bisericile locale a fost în mare parte responsabilă pentru radicalizarea acestui sistem care a devenit practic astăzi un dat tot atît îndepărtat de ecleziologia tradiţională a Răsăritului pe cît este centralismul excesiv (juridic, nu sacramental) pe care, la origine, el voia să îl contrabalanseze. (Se va fi remarcat complementaritatea cu actuala căutare a Bisericii Catolice unde, printr-o asumare a realităţii conciliare, “centrul” se străduieşte să atingă plenitudinea concretă a Bisericii.) Dincolo de starea actuală a lucrurilor, punctul de echilibru ar putea fi dat, ni se pare, numai de un “sinod permanent pan-ortodox”, mai eficace decît orice altă formulă ce ar putea fi luată astăzi în considerare. Agenţiile de presă anunţau că, cincisprezece zile după festivităţile Athosului, S.S. Athenagoras declara, în 11 iulie, la Rhodos: “s-a hotărît ca aici să îşi aibă în curînd sediul o comisie permanentă pan-ortodoxă care să studieze problemele creştine şi să aibă sarcina de a promova unitatea Bisericilor”.

3. Chiar fără a-şi propune explicit această ţintă, un mare eveniment monahal nu poate să nu propună un spor de conştiinţă ecumenică celor care reflectează, care se roagă şi suferă pentru o limpede manifestare a unităţii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. În timpul manifestărilor ecleziale de la Athos am avut deseori dovada acestui fapt; spiritelor lucide, cel puţin, li s-a impus conţinutul lor profund, anume extrema apropiere — pînă la identitate — a celor două Biserici. Iată evidenţa pe care se grefează, de altfel, sentimentul straniu al unei apropieri ecumenice care — nefiind atît de construit între cele două Biserici, ci de acceptat în interiorul fiecăreia din ele — abia de şi-a început totuşi drumul. Paradoxul ce domină in secreto relaţiile între Bisericile catolică şi ortodoxă este în fond acela că ele rămîn una în separaţie şi că vor să-şi trăiască separat această unitate. Nu unitatea lor, de nedesfiinţat, e cea care face psihologic dificilă întîlnirea celor ce se complac, într-un fel sau altul, în atmosfera separaţiei, refuzînd să recunoască hic et nunc realitatea unităţii? De aici decurge condiţia unei “întoarceri” (care, în ciuda evidenţelor, continuă să fie pusă) “la Roma” (dar cît timp se mai poate oare contesta că Biserica de Răsărit e, fără ruptură, Biserica lui Christos, a Apostolilor, a Părinţilor?) sau “la Ortodoxia dinaintea schismei” (dar vom continua oare să ignorăm că aceeaşi Ortodoxie e asumată şi prelungită sub forme legitim diferite de Biserica Catolică Romană?). Pentru a ne spune gîndul ultim, în lumina spiritului monahal care ne-a convocat aici, această dublă atitudine se leagă de una şi aceeaşi diversiune de la actul esenţial: a recunoaşte în ce măsură e urgent şi capital ca dialogul între cele două Biserici să fie reluat la nivelul lui prim — anterior chiar contingenţelor unui conciliu ecumenic, care nu reprezintă decît timpul său vizibil —, la nivelul realităţilor Bisericii (succesiune apostolică, taine, tradiţie liturgică şi spirituală comună) prin care Răsăritul şi Apusul vorbesc aceeaşi limbă înainte chiar de a o recunoaşte explicit. A întrupa tăcuta fidelitate faţă de acest “realism ecumenic”: iată care ni s-a părut a fi mesajul Muntelui Athos la ceasul de împlinire a mileniului său.

Deir-el-Harf (Liban), 2-5 august 1963


[1] Menţionăm în primul rînd iniţiativele aflate sub auspiciile mănăstirii benedictine de la Chevetogne (Belgia): publicarea a două volume colective consacrate mileniului athonit; reeditarea, în condiţii grafice excelente a Vieţii Sfîntului Athanasie Athonitul; proiectul unei sesiuni internaţionale de studii, 3-6 septembrie, la Veneţia (insula San Giorgio Maggiore) în prezenţa Eminenţei Sale cardinalul Urbani. Promotorii acestei întîlniri sînt benedictinii de la Chevetogne şi de la San Giorgio Maggiore în colaborare cu “Fondazione Giorgio Cini”. Revista Collectanea a cistercienilor reformaţi pregăteşte de asemenea un număr special dedicat mileniului athonit. Revista ortodoxă în limba franceză Contacts a publicat deja un fascicul (nr. 3, 1960) despre Athos şi despre monahismul ortodox. Cf., de asemenea, C.-J. Dumont, în Vers l’Unité chrétienne, martie-aprilie 1960.

Literatura despre Athos, în care volumele ilustrate precumpănesc, a crescut considerabil în ultimele decenii: foarte adesea pasionantă, ea dezamăgeşte mai întotdeauna. Nici o sinteză veritabilă a tradiţiei athonite nu a fost întreprinsă pînă astăzi (o mulţime de surse inedite în acest sens ar fi de găsit în iconografia mănăstirilor, de pildă). Ni se oferă, în schimb, din cînd în cînd expuneri livreşti, alcătuite din exterior (cf. ultimul capitol al cărţii lui Amand de Mendietta, La presqu’île des caloyers, Bruges, 1953). Istoricii şi filozofii religiei ar identifica, poate, mai multe trăsături revelatoare acolo unde teologii nu sesizează decît un pitoresc îndoielnic.

[2] Se ştie că femeile nu au acces pe Sfîntul Munte. Cărările lui abrupte nu pot fi străbătute decît cu piciorul ori, cel mult, pe spatele măgarului. (Una sau două dintre mănăstiri folosesc totuşi în mod restrîns camioane pentru exploatările lor forestiere.) Oficiul grec de turism, a cărui activitate e din ce în ce mai eficace, calitatea serviciilor sale fiind într-o ameliorare constantă, prevăzuse acum cîţiva ani construirea unui drum carosabil care să lege direct Ierissos, ultimul punct al lumii civilizate, de peninsulă. În faţa opoziţiei legitime a călugărilor s-a renunţat la proiect; ameninţarea rămîne totuşi prezentă…

[3] Iată numele celor douăzeci de mănăstiri: Lavra, Iviron, Chilandari, Pantrocratoros, Dochiariou, Philotheou, Stravronikita, Xeropotamou, Vatopedion (idioritmică), Grigoriou, Dionysiou, Cutlumusiou (Cutlumus), Xenophontos, Pavlou, Simonos Petras, Caracallou, Esphigmenou, Constamonitou, Sfîntul Pantelimon, Zographou (cenobitică). Menţionăm ca schituri (metocuri, sihăstrii): Kavsokalyva, Karoulya, Sfînta Ana, Profetul Ilie, Prodromos, Sfîntul Andrei, etc.

[4] După ştiinţa noastră, doar în Biserica Ortodoxă din România coexistă firesc un cler de mir căsătorit, un cler de mir celibatar şi clerul monastic. În Rusia secolului al XIX-lea un preot care voia să rămînă necăsătorit scandaliza. În Biserica Greciei, printr-o decizie a Sfîntului Sinod, din 13 iunie 1956, nici un celibatar nu poate fi hirotonit preot fără permisiunea Sfîntului Sinod şi fără a fi înscris “pro forma” în monachologion-ul unei mănăstiri.

[5] Se poate asista cîteodată în Grecia la dezbateri de acest gen, stîrnite în mare parte de existenţa unor “grupări monastice” angajate într-o excelentă operă apostolică şi de educaţie spirituală.

[6] Revista L’Oeuvre Bénédictine (Saint Benoît d’En Calcat, 1961, p. 39) publică sub semnătura lui Julien Leroy un articol în care autorul relatează acest cuvînt al unui călugăr athonit: “adevăratul monahism presupune să nu-ţi pese de mîntuirea lumii”. Nu ne vom apuca să comentăm tehnica specioasă a cuvintelor redate separat de contextul lor (orice text sacru nu este oare dublat de citări sectare, Sfînta Scriptură în primul rînd?), nici nu vom invoca frumoasele principii tradiţionale (“monah este cel care e despărţit de toţi şi unit cu toţi”), ci vom aduce la rîndul nostru mărturia unui cuvînt ce ne-a fost încredinţat în 1957 de un călugăr athonit la sfîrşitul unei lungi (şi frumoase!) slujbe nocturne: “Frate, să mulţumim Domnului care îngăduie monahilor de la Athos să asume prin veghea lor tot somnul lumii!”

[7] “Cuvine-se cu adevărat”. Iată textul complet al acestui imn, cîntat de atunci înainte la fiece liturghie bizantină după prefacerea darurilor, în cadrul anaforei: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decît heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare, decît serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvîntul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.”

[8] Într-un articol apărut în revista Irénikon, trim. 3, 1961, cu titlul “Comment l’Église Sainte doit se renouveller sans cesse”, părintele Y. Congar, o.p., se exprimă astfel (p. 341): “Un dublu pericol, de mundanizare şi de sincretism, era de temut şi (în epoca păcii constantiniene) mulţi au fost conştienţi măcar de primul dintre ele. Numeroşi creştini s-au refugiat, pentru a scăpa de unul sau de celălalt, în monahism, dar au fost alţii care le-au înfruntat în mod direct. Iată care a fost misiunea istorică şi, cred, harul Părinţilor.” Ironia face ca aceşti Părinţi să rămînă totuşi legaţi pînă la capăt de viaţa monahală, situaţie care nu e specifică doar Orientului creştin (cf. Sfîntul Bernard şi “patristica secolului al XII-lea”). Tradiţia athonită aminteşte neîncetat — şi simplu — că respingînd dimensiunea monahală sfîrşim prin a restrînge percepţia pe care o avem despre Biserică. Şi e posibil ca umanitatea zilelor noastre să-şi pregătească, în ascuns, un nou monahism pentru ca el să opereze o viitoare sinteză spirituală. Fiind legat de vechiul monahism prin tradiţie, el nu va fi obligat să aibă necesarmente aceeaşi înfăţişare; ceea ce nu înseamnă că va fi un alt monahism! 

[9] Menţionăm printre membrii delegaţiei pe E. S. Meliton, mitropolit de Heliopolis, E. S. Iakovos, mitropolit de Derkon, E. S. Dorotheos, mitropolit de Prinkiponisson, E. S. Iakovos, mitropolit de Filadelfia, E. S. Maximos, mitropolit de Stavropoleos, rector al Academiei teologice din Halki, precum şi alţi membri ai clerului Patriarhatului.

[10] “Logistica operaţiunii Mileniu”, dacă ne e permisă expresia, a fost asigurată de Comitetul Mileniului (unul dintre responsabilii săi fiind P.S. Spyridonos, mitropolit de Rhodos) în colaborare cu Oficiul grec pentru turism, cu agenţii de voaiaj şi cu Armata regală elenă (care pusese la dispoziţie detaşamente de geniu, un parc de jeepuri, o şalupă pentru debarcări, un elicopter, detaşamante pentru onoruri). Exprimăm aici recunoştinţa noastră organizatorilor festivităţilor, în primul rînd P.S. Spyridonos, mitropolit de Rhodos şi asistentului său, Mgr. Apostolos. Oaspeţii străini vor păstra de asemenea amintirea amabilei eficacităţi a profesorului D. Tsakonas.

[11] Să remarcăm acest cuvînt al F.S. Patriarhului Iustinian al României: “Biserica Ortodoxă nu înţelege să dea sărbătorilor mileniului înţelesul unui prohod pentru Sfîntul Munte!”

Va urma…

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole

Distribuie

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn