Imaginarul biblic
„Născut, iar nu făcut“ – astfel se intitulează una din meditațiile, mai mult cartuziene decât carteziene, publicate de filozoful Mihai Șora în volumul A fi, a face, a avea (1985). Pentru cititorii cărții Sarea pământului (1978), recursul la o metaforă teologică atât de explicită nu putea să mire.
Autorul, obligat să-și scrie opera într- un climat ostil sensibilității religioase genuine, era deja cunoscut pentru curajul învecinării cu marile teme ale gândirii creștine, plecând de la Geneză și Evanghelii, trecând prin epistolele pauline, pentru a fecunda apoi „abisul interiorității“ și miezul paradoxal al reflecției unui Pascal sau Kierkegaard. Pentru Mihai Șora orice logos evoca, printr-un pathos aparte, neliniștile unui eros profund. În iubire, celălalt te interpelează – te neliniștește fără să te sufoce.
20 Gabriel Liiceanu, Despre limită, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 71. 255
În păcat, dialogul cu celălalt rămâne un paravan iar egoismul, nu deschiderea veritabilă, ne prădează singurătatea. Iubirea așadar consacră sinele într-un raport de transcendență. Cunoașterea izvorâtă din această postură e mai greu comunicabilă. Cuvintele de la capătul unui parcurs dificil21 vin să oglindească luminile minții în chiar „locul inimii“. În opera lui Mihai Șora, acest orizont poate fi descris genealogic, printr-o examinare a filiațiilor, mărturisite sau nu, din textura unei scriituri adesea absconse.
Mai remarcăm însă profuziunea metaforelor biblice sau patristice din opera filozofului român iar tâlcul acestei prezențe nu trebuie să rămână nerostit. Analiza efectelor de sens create de câteva imagini seminale ale Sfintelor Scripturi va lărgi semicercul înțelegerii noastre, din aproape în aproape, prin aproximații succesive. (Pentru interpret, cercul este prin excelență o figură deschisă, fiind supusă doar legilor dilatării sau ale contracției.)
Începând cu „Sarea pământului“ și terminând cu „Clipa și timpul“, cărțile lui Mihai Șora au făcut doar discrete referiri la
21 Această recunoaștere verticală a intersubiectivității divino-umane se transformă în modernitate într-o ecuație orizontală. Unul dintre părinții deșertului, practica această reducție fenomenologică a lume: „dacă omul nu va spune în inima sa: «doar eu și Dumnezeu (ἐγὼ μόνος καὶ ὁ Θεὸς) suntem pe acest pământ», nu va găsi pacea (ἀνάπαυσιν)“ (Avva Alonius 1, Apophthegmata patrum, collectio alphabetica). La Hegel, „recunoașterea (die Anerkennung)“ devine element indispensabil în constituția societății civile, din care tradițiile religioase fac parte.
Lectura mea este aici îndatorată lui Terry Pinkard, Hegel’s Phenomenology: The Sociality of Reason, Cambridge University Press, 1994, și lui H. Tristram Engelhardt Jr., Terry Pinkard (eds.), Hegel Reconsidered: Beyond Metaphysics and the Authoritarian State (Philosophical Studies in Contemporary Culture), Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, 1994. Ultimul volum urmează exegeza lui Klaus Hartman care, respingînd hermeneutica metafizic-atee a lui Al. Kojève (pentru care istoria spiritului sfârșește într-o antropodicee) și lectura politic-reducționistă a lui Karl Popper (pentru care Hegel nu este decât precursorul totalitarismelor secolului XX), afirmă importanța dimensiunii sociale a gândirii filozofului german. Klaus Hartmann, „Hegel: A Non-Metaphysical View“, in Alasdair MacIntyre (ed.), Hegel: A Collection of Critical Essays, Notre Dame University Press, South Bend, Ind., 1976.
marele canon al teologiei, filozofiei sau literaturii22. Decizia trădează o respirație lămurită cu sine, ivită la capătul celor mai puternice emulații. Citatele introduse de autor – întotdeauna printr-un apel stăruitor la original – nu sunt neapărat și niște trimiteri bibliografice. Ultimele rosturi ale firii se cer deslușite printr-un raport intim cu straturile invizibile ale cunoașterii tacite – echivalent paideic și epistemic al acelui „puțin aluat care dospește toată frământătura“ (I Cor. 5, 6 = Gal. 5, 9). Pentru a ieși din iluzia trufașă a oricărei auto- suficiențe, aluzia ironică la alteritatea unei venerabile tradiții era, în mod terapeutic, necesară. Mihai Șora a practicat această subtilă artă a des-centrării prin aprofundarea „metaforelor vii“ care, departe de-a cauționa ispita reificării gândirii prin idolatrizarea sistemului, i-au potențat curajul descifrării Marelui Tot într-un „mănunchi de posibilități“.
Recursul la discursul poetic – deloc întâmplător, de extracție biblică – era firesc pentru cineva care a văzut sarcina filozofării în datele unei tensiuni ireconciliabile. Pe de o parte, găsim privirea obiectivantă a omului de știință („Savantul“) – cel care formulează probleme și caută soluții la ecuații cu mai multe (dar niciodată prea multe) necunoscute. Această așezare în fața ființei pleacă de la o nemulțumire punctuală și tranzitorie. Pe de altă parte, există mirarea – imposibil de confundat cu frustrările unei conștiințe obsedată de ideea, doar într-un sens mărginită, a depășirii („Poetul“). De aici se naște fraza care „transmite unicul prin mijloace unice“23, formulând dilemele vieții nu într-o ecuație, ci sub forma unui apolog24.
22 Pentru o expunere sintetică a filozofiei acestui mare gânditor român, vezi Aurelian Crăiuțu, „Mihai Șora: A Philosopher of Dialogue“, East European Politics & Societies, vol. 21 (2007), nr. 4, p. 611-638. De asemenea, volumul colectiv editat de Sorin Antohi & Aurelian Crăiuțu, Dialog și libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Șora, Ed. Nemira, București, 1997.
23 Mihai Șora, Sarea Pământului, Ed. Cartea Românească, București, 1978, p. 12. Abreviere: SP.
24 Despre puterea privirii de-a transfigura existența ne vorbește o mărturia etnografică a lui Horia Bernea: „Cândva am încercat (în calitate de director al Muzeului Țăranului Român – n.m) să cumpărăm o fereastră, un fragment de casă.
În acest fel, pulsul irațional al ideologiei și vraja înstrăinării gregare se sting, împreună cu vocația atât de pretențioasă a sermonizării. Atașamentul lui Mihai Șora pentru un titlu de inspirație biblică ne arată bucuria autorului în fața Cuvântului care alege să locuiască altfel în lume (care n-a vrut să-l cunoască): mai curând alegând parabola, și mai puțin expunerea de tip tratat. Mesajul oblic, înțelesul întârziat, rezistența la banalitate, construcția unei fenomenologii a surprizei permanente – iată caracteristicile limbajului reflexiv al parabolei prețuită de autorul nostru.
De ce astfel? Întrucât filozoful nu declamă, ci tâlcuiește. Parabola sa, încărcată de simboluri sau metafore, nu rezolvă probleme, ci mai degrabă formulează un mister – mereu penultimul. Conceptul trebuie să intersecteze narațiunea, pentru a putea fi pus, cu adevărat, la lucru. Năvodul semnificațiilor de ordin abstract (sau „cerul fragmentat al identităților separate și inerte“) este aruncat în fluxul de reprezentări al subiectului istoric. Or, pentru Mihai Șora, istoria nu îmbată, nici nu orbește, ci mai degrabă trezește conștiința comunitară și îmbogățește rosturile vieții. Pentru cei înzestrați cu atenție poetică lipsită de intenție instrumentală, trecutul apare ca relief al marilor sinteze. Acolo, timpul memoriei se îngemănează cu anotimpul intuiției.
Gânditorul român n-a făcut deloc concesii imperativului spontan al tenacității. Nimic nu este întâmplător în „cantata pe două voci despre rostul poetic“ sau „dialogul generalizat“ de mai
veche care fusese desfăcută și stivuită într-o latură a curții. «Cât ceri pe ea?» l-am întrebat pe stăpânul casei. «Nu cer nimic.» Dacă vă trebuie, puteți s-o luați. Dar nevasta lui a intervenit și a zis, nu. La toată insistența noastră a dat cu încăpățânare același răspuns. «Nu!» Într-un târziu a adăugat: «Cum să vă dau fereastra? Toată viața am privit lumea prin ea… »“ (Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare, ed. Irina Nicolau & Carmen Huluță, Ed. Liternet, București, 2003, p. 90).
Recursul la imaginarul biblic – fie că este vorba de oximoron, metaforă, sinecdocă sau metonimie – pare chiar unul premeditat. Această adopție celebrează înrudiri superioare, cum este cea dintre origo și terminus sau, printr-o miraculoasă întrupare, cea dintre concret și universal. Cuvântul dinaintea oricărei rostiri inundă plenar, sărăcit doar în aparență, domeniul expresiei finite. Pentru a repera acest moment, zelul inventarierii sau pofta adnotării nu trec proba lucidității.
Cititorul are nevoie de-o situare existențială adecvată: sfioasă față de taina descoperirii (ad modum recipientis), dar înzestrată cu o neștirbită forță de pătrundere. Ochiul neliniștii lăuntrice escaladează muntele numit adevăr (iar acesta e „un ascetism fără scrâșniri“).
În absența unor astfel de remarci, lectura principalelor metafore teologice din opera lui Mihai Șora ar putea părea o simplă dezvoltare a unui index tematic, nelipsită de curiozități, dar amputată la nivel hermeneutic. Și totuși: filozoful român nu doar intersectează o problematică nouă, ci continuă firul unei tradiții pe care este gata s-o mărturisească. Ceea ce exegeza contemporană e chemată să surprindă sunt nu doar niște similitudini, ci raporturile de continuitate între texte.
Revelația bucuriei
Când „Tânărul Prieten“ exclamă în fața „Mai Știutorului“: „vorbiți-mi despre sarea pământului!“, răspunsul capătă un accent patern: „greu lucru îmi ceri, fiule: gustul și mirosul, îngemănate. Aroma lucrurilor. Savoarea vieții. Gustate, et videte quoniam suavis est…“25. Finalul reproduce, în traducerea din Vulgata, versetul unui Psalm (33, 8 – LXX) atribuit regelui David: „Gustați și vedeți, că bun este Domnul (óti chrēstòs ho Kýrios)“. Foarte important e aici faptul că fraza se întâlnește în slujbele Bisericii care prefațează momentul comuniunii euharistice.
Explorarea acestor trăiri îl aduc pe neofit „până la rădăcina bucuriei“, celebrată de faimosul epitalam vechi- testamentar. Discret, Mihai Șora citează „Cântarea Cântărilor“ (2, 3) tot în limba latină: „et fructus ejus dulcis gutturo meo“ – „dulce este rodul lui în gura mea!“ Experiența paradisiacă a reîntoarcerii în grădina Mirelui echivalează cu dobândirea „vederii înțelegătoare“, așa cum filocalic denumește autorul „inteligența iluminată“ – singură și cu totul suverană față de grijile unui grammaticus.
Tânărului Prieten citează neîncrezător din același poem: „Sui- mă-voi preste finic și ținea-voi înălțimile lui, et erunt ubera tua sicut botri vinea et odor oris tui sicut malorum… („sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere)“ (7, 9). Extazul unirii continuă, când Mai Știutorul enunță fraza grecească „kaì lárynx sou hōs oinos ho agathòs… “ („sărutarea ta mai dulce-ar fi ca vinul“), în tandem cu același TP: „destulându-mă cu buzele mele și cu dinții“ (7, 10). Oda bucuriei duhovnicești continuă în aceeași doxologie erotică, vorbind despre „bucuria iradiantă, bucuria genuină, bucuria explozivă, bucuria suavă, bucuria intens liniștită, bucuria întru sine adunată, bucuria glorioasă, peste lume revărsându-se“26. Finalul, stabil dar euforic, este pecetluit de contemplația drumului către acel dincolo al bucuriei pure. El este „tulburat“ numai de întrebarea lui Iisus adresată inițial apostolilor: „dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?“
Ce este, deci, „sarea pământului“? În primul rând, cititorul cult va înregistra ecoul unei faimoase și totodată enigmatice formule evanghelice, găsită în variante apropiate la toți autorii sinoptici. Cea dintâi formulă rezultă dintr-un discurs parenetic: „Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară și călcată în picioarede oameni“ (Mt. 5, 13)27. Părinții Bisericii arată că, având acest gust aparte, creștinii se deosebesc de restul lumii28. Acolo unde virtuțile putrezesc, prin absența oamenilor care reprezintă „sarea pământului“, urmașii lui Hristos aduc strălucirea cristalelor de sare.
Orice societate are nevoie de prezența aseptică a cuvântului purificator. Sarea pe rană doare, însă și vindecă. „Sarea pământului“ – spre deosebire de „sarea mării“ – mai definește un atribut excepțional. Nu e propriu pământului, nici plantelor care se hrănesc din bogățiile solului să dea la iveală roade sărate de la sine. Altfel spus, bucatele gustoase au nevoie de un adaos – fapt pentru care gastronomia tradițională (cu saramura între alte bucate) poate deveni artă29. Pământul întreține raporturi complementare cu celelalte elemente: apa, aerul, focul. Gustul este chintesența generozității tuturor talanților puși în acest creuzet primordial al naturii. A deveni „sarea pământului“ înseamnă să primești atributul care finalizează și desăvârșește. Sarea este agentul vieții, luptând nu doar împotriva monotoniei papilare, ci mai ales contra efectelor degradării.
Ocna însăși n-ar fi putut probabil deveni locul ispășirilor mute, dacă produsul muncii în salină n-ar fi fost pretutindeni prețuit. Absența sării pe masă e, de altfel, indiciul suprem al sărăciei economice. Pentru că oferă, în chip rafinat, prospețime și longevitate, sarea a fost dintotdeauna o monedă universală. Nu există cultură care să ignore virtuțile alimentare ale acestei substanțe. Mineral obținut din locuri greu accesibile, granulele de sare apar la capătul unui proces de lentă purificare, prin cristalizare. Deloc întâmplător, „sarea pământului“ e comparată cu celebrele mărgăritare (Mt. 7, 6) care, atunci când sunt prost cântărite, ajung „înaintea porcilor“. Darul adâncimilor, „sarea
27 Cu pasajul paralel, Lc. 14, 34: Καλὸν οὖν τὸ ἅλα: ἐὰν δὲ καὶ τὸ ἅλα μωρανθῇ, ἐν τίνι ἀρτυθήσεται.
28 Sf. Ioan Gură de Aur, In Matthaeum (PG 57, 231).
29 Vezi Evan Marlett-Boddy, History of Salt (with observations on its geographical distribution, geological formation, and medicinal and dietetic properties), Baillière, Tindall, and Co., Paris-Londra-Madrid, 1881.
pământului“ este aurul bucătăriei, fără de care gustul ar cunoaște numai pasta dulcegăriilor sau bezna plictisului30. Opusul digerării nesărate nu este însă excesiva edulcorație, ci regurgitația tristă ori macerarea indistinctă (echivalent al nebuniei chinestezice, sugerat de verbul grecesc mōraínomai). Sarea pământului are, deci, nevoie de-o bucătărie.
Sarea și focul
Paralel cu pasajul mateian, formula din Evanghelia după Marcu este plasată într-un context mult mai apăsat eshatologic: „Căci fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare; bună este sarea; dacă însă sarea devine nesărată, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții“ (Mc. 9, 49- 50). Comparația între sare și foc – ambele elemente având efecte purificatoare – nu poate surprinde (un ecou direct se găsește la 1 Cor. 3, 15). Pentru ca omul să poată rezista la testul judecății finale, el trebuie să nu perceapă focul ori sarea drept un element distructiv venit din exterior. Sarea și focul sunt, dimpotrivă, elemente indispensabile în bucătăria interiorității.
Cel searbăd sau căldicel se conservă mai greu și este incapabil să dea un răspuns. Mai mult, formula imperativă – „aveți sare întru voi“ (Mc. 9, 50) – rezonează cu imperativul biblic al facerii. Omul care n-a pierdut gustul uneori usturător al sării are totodată amintirea de tip palimpsest a pământului din care a fost plămădit. Darul păcii vine din perseverența sacrificială prin care lutul făpturii căzute se preface într-o mină de sare (și, am spune, o oază de bun gust). Fără să curețe conștiința, sarea nu este bună „nici în pământ, nici în gunoi“ (Lc. 14, 35). Sarea degradată produce consecințe
30 Ierom. Gabriel Bunge (OSB), Akedia. Plictiseală și terapia ei la avva Evagrie Ponticul, trad. rom. și introducere de Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 67 sqq.
perfect contrare noțiunii de epurare: o parte infimă este capabilă să infecteze, să falsifice ori să distrugă întregul. Între toate simțurile, gustul și mirosul sunt primele care se risipesc.
De aceea, pentru a se menține, bucuria pură a comuniunii cu increatul Cuvânt dinaintea tuturor lumilor posibile limba oamenilor are nevoie de „sarea pământului“. Echivalentul acestei comori este conversația fluentă. Prietenia presupune ascensiunea autotelică spre perfecțiune iar discursul amoros între prieteni e primul care desfide limbajul sărăcit al tehnocraților. Aici, îndemnul paulin rezumă perfect oportunitatea inspirației: „vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia“ (Col. 4, 6).
Mai Știutorul confirmă înțelepciunea apostolului când mărturisește: „Erosul – și nu altceva – este arhetipul relației totale și gratuite. E chiar arhetipul tuturor relațiilor pe care o in-tenție mereu menținută «pe direcție» de o bună atenție existențială le poate întreține cu tot ceea ce cu adevărat este. Relație fulgurant-abreviativă cu lumea, erosul este singura relație din supraabundența căreia toate celelalte se pot împărtăși, reînviind astfel, toate, la o nouă strălucire. Toate, inclusiv relația de cunoaștere (cea științifică, numai în momentele ei poetice, de ctitorire a obîrșiilor; cea filozofică, din plin și pe toată întinderea ei; cea poetică, în mod eminent, nu-ncape îndoială)“31.
În prietenie, retorica binelui este mai profundă decât abisul răutății, parfumul frumuseții mai trainic decât urâtul bârfei, iar limpezimea adevărului mai convingătoare decât minciuna denunțului. Triumviratul binelui, adevărului și frumosului își poate reflecta splendoarea gratuității doar prin prisma erosului transfigurat. Binele nu îmbunează, adevărul nu adeverește și nici frumosul nu înfrumusețează dacă „primul motor“ n-ar pune în mișcare ec-staza iubirii „celei dintâi“. În acest punct, Mihai Șora se mărturisește îndatorat profesorului Nae Ionescu, al cărui curs de deschidere la
Universitatea București din anul 1919 este citat cu titlul „funcția gnoseologică a iubirii“32. Relația erotică furnizează modelul întâlnirii eveniment – fapt ireductibil la cauzalitatea măruntă, prilej prielnic prieteniei, ocazie nelipsită de profil deopotrivă liturgic și politic (întrucât presupune temporalitatea gradată ritualic și deschiderea responsabilă într-un cadru public).
„Sarea pământului“ – așadar – este gustul bucuriei conversației celor scufundați „într-o dragoste al cărei început (în acea clipă neluat în seamă) și-a pierdut repede înfățișarea lui de clipă-ca- toate-clipele-din-șirul-clipelor, prefirîndu-i-se pe nesimțite peste tot trecutul, tot trecutul covîrșindu-i-l cu suprafireasca lui lumină de început de lume și cu înșelătoarea promisiune subînțeleasă a veșnicei dăinuiri“33. Este darul făcut celor care încă se mai hrănesc din bucătăria cuvintelor bune de mâncat – ofrandă statornică a prieteniei.
Mihail Neamțu despre Mihai Șora, „Republica literelor”, p.247
