Mihail Neamțu este un neobosit luptător, filosof, teolog și intelectual public, care participă activ la dezbaterea românească despre cultură, tradiție, valori și societate, având vocația interogațiilor, dezbaterii, dar mai ales a reflecției.
Dublu licențiat al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, viața lui Mihail Neamțu a fost o formare, o împărtășire și un periplu continuu, de la studii în universități remarcabile din Marea Britanie, Germania, SUA, călătorii de cercetare și analiză, studiu prin zeci de țări, până la exercitarea calității de lector invitat la universități din străinătate și trainer în domenii ca: oratorie, arta povestirii și limbajul liderilor.
Fiind o personalitate complexă, este atras și capabil să sondeze arii de interes de mare pragmatism și realism. Dar, fundamentul personalității sale generează temele sale predilecte de interes precum: libertatea, credința creștină, valorile perene și Marile Cărți.
Noi, oamenii, ne oferim cu greu răgazul sufletesc pentru a medita asupra motivului iubirii: o temă veșnică, exhaustiv documentată, esențială pentru posteritate, dar care astăzi și-a pierdut mult chipul autentic, și-a rătăcit rostul dintâi.
Mihail Neamțu vine în fața publicului sălăjean pentru a-l invita la un dialog despre iubirea imuabilă, perspicace, care-și găsește izvorul în transcendență. Eros, Logos si Agape. Dragostea în era Smarthphone, este o pledoarie pentru normalitate, firesc, tradiție și, în același timp, o consolare că mai există, undeva acolo, un petec de speranță și de cer.
Când s-a născut pentru prima dată scânteia și pasiunea pentru spiritul livresc, cât și pentru reperele morale și creștine? Ce reprezintă cartea “Eros, Logos și Agape” pentru autor?
Ca intelectual, mă simt obligat mereu să acord atenție acelor fenomene culturale de tip seismic. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ceva profund în adâncul culturii noastre se modifică, se alterează și se transformă, iar suprafața va resimți această mișcare cu o anumită întârziere.
La suprafața percepțiilor noastre, este tot mai limpede că a apărut un semn al declinului iubirii. Iubirea, așa cum o știam noi din moși strămoși, iubirea între bărbat și femeie, iubirea între soț și soție, iubirea pe care unii au purtat-o cu un preț suprem, acela al morții și al jertfei, această iubire s-a evaporat. Ceea ce apare la orizont este un nou regim. Îmi vine să spun un nou regim ontologic, un nou tip de viețuire a sentimentelor, care au devenit extrem de trecătoare, extrem de puțin ancorate într-o promisiune, într-o făgăduință veșnică.
Din acest motiv, unii sociologi, precum Eva Illouz, au și vorbit despre sfârșitul iubirii romantice. Ce a apărut în contextul consumerismului apoteotic al societăților occidentale, este un eros ocazional, un eros mereu friabil, care se descompune odată ce-l atingi, un eros incapabil să zboare.
Această calitate mitică pe care o avea iubirea în vechime, caracterul aproape inițiatic pe care iubirea îl revendica (să ne gândim la Platon care vedea în iubire o treaptă către cunoașterea absolutului și a Frumosului), toate aceste elemente mitologice, teologice și misterioase ale iubirii, au fost abandonate pentru o experimentare superficială a iubirii, a erosului ca sexualitate, fără angajament afectiv.
Lucrul acesta se petrece sub ochii noștri, sub presiunea unei competiții permanente pentru atenție, fiindcă social media este în primul rând o încercare a fiecărui actor de pe această planetă. Oamenii au reușit ”performanța” de a anula frumusețea iubirii, de a o mutila și chiar de a o silui până în punctul în care ea s-a transformat în pornografie digitală. Trăim într-o epocă a promiscuității în care comparația ucide admirația, iar obsesia de a descoperi mereu altceva este prioritară. Noutatea permanentă ajunge să disocieze plăcerea de datorie. Această nouă epocă trebuie corect înțeleasă și pentru un asemenea efort ai nevoie de răgaz, iar pentru mine răgazul ideal a fost redactarea unei cărți.
”Iubirea spirituală este refrenul tuturor alineatelor, bogăția analogiilor și merinde pentru tărâmul modern”, ați afirmat într-un discurs. Cum ați descrie iubirea spirituală-(agapica), și iubirea carnală-Erosul?
Răspunsul meu este mai degrabă simplu. Creștinismul aduce întotdeauna în planul experienței de orice fel, inclusiv a experienței iubirii, nu doar virtutea libertății, ci și aceea a responsabilității. Lumea în care astăzi copiii noștri cresc este o lume în care rușinea, pudoarea sau pur și simplu grija față de celălalt au lăsat locul unui narcisism violent care pur și simplu sufocă orice descoperire, orice revelare a chipului lui Dumnezeu din om.
Celălalt nu mai este purtător de chip, este doar epidermă care trebuie consumată, negată și apoi contestată ca fiind întotdeauna nesatisfăcătoare. Problema omului de astăzi, care nu mai crede în Dumnezeu, este tocmai aceea de a-și recunoaște finitudinea, propria lui neputință și faptul că este incapabil să dea ceea ce ar cere de la altul. Fără acest act de sinceritate și pocaință, de mărturisire a propriilor limite și erori, rătăcim. Rătăcirea este azi mai evidentă ca oricând în câmpul tot mai măsluit al experienței iubirii.
Creștinismul, și poate că nu doar creștinismul, ci și stoicismul, poate chiar și o veche tradiție aristotelică, toate aceste expresii ale înțelepciunii antice, cu siguranță încununată de revelația lui Iisus Hristos, ne vorbesc și despre dragostea spirituală, despre prietenia care este oferită dezinteresat în numele virtuții și mai ales din dragoste față de adevăr, unui om care dorește la rândul său să se ridice, să nu rămână în mlaștina mediocrității.
Apostolul Pavel în imnul clasic al iubirii, din 1 Corinteni,13 , spune că dragostea iubește adevărul. Dragostea cultivă adevărul și cred că cel mai grav și urgent pariu pe care am putea să-l asumăm astăzi este cel al reconectării iubirii la imperativul transparenței și al onestității. Câți dintre noi am fi dispuși azi să oferim partenerului nostru de viață acces necondiționat la telefonul pe care-l utilizăm în fel și chip. Câți dintre noi am putea admite că ținem cont de recomandarea lui Iisus de a nu păcătui nici măcar la nivelul gândului. Această exigență a sfințeniei, acest cult pe care creștinismul l-a avut pentru puritate, inclusiv virginitate, toate aceste teme absolute, revoluționare, acum 2000 de ani, au fost abandonate de către modernitatea care crede că inițierea sexuală trebuie să aibă loc devreme, fără remușcări, fără angajament în plan afectiv sau chiar conjugal.
Deci, cred că trăim o revoluție sau trăim pur și simplu o catastrofă din punct de vedere spiritual, ea fiind indicată mai bine ca oricînd de transformarea iubirii. Parcă toți suntem azi ucenicii lui Feodor Dostoievski.
Cum putem să aducem iubirea agapică în era postmodernă? Cum putem lega permanența (Agape) de efemeritate (Eros)? Ce rol are creștinismul în acest context? Putem considera Logos-ul un liant al acestora?
Când vine vorba de înțelesul secularizat al iubirii, de interpretarea pe care omul în afara bisericii o dă acestei experiențe, cred că merită insistat asupra acestui derapaj din sfera libertății către sfera libertinajului. Ce este libertinajul? Un cult al alegerii fără asumarea consecințelor. Ce este un om responsabil? Un om care nu se teme să trăiască până la capăt cu toate consecințele gesturilor sale. Ce este un om iresponsabil? Unul care transferă vina asupra altor persoane și învinovățește biserica și instituțiile tradiționale pentru propria lui nefericire. Un om imatur este unul care blamează oamenii din jurul său pentru ceea ce trăiește. Un om puternic și liber este cel care își asumă în fiecare zi, fiecare gest, fiecare act, fiecare gând. Creștinismul este, de aceea, nu doar libertate, ci libertate și responsabilitate. Este o etică capabilă să răspundă la întrebările ”de ce?”, ”cine ești tu?”, ”care-ți sunt motivațiile?”.
Noi considerăm că trecerea de la vârsta adolescenței la cea adultă presupune tocmai această asumare a responsabilității, inclusiv în fața instanței. Lipsa de asumare este astăzi flagrantă la bărbați, dar și la femei. Femeia suferă, probabil, mai mult, pentru că promisiunea libertății sexuale din anii ’60, care a venit la pachet cu faimoasa pilulă contraceptivă și cu relaxarea moravurilor, s-a întors împotriva multora dintre femeile lumii occidentale, care s-au trezit la 30-40 de ani că au fost abandonate de bărbați.
Aceștia s-au obișnuit să le privească ca pe niște furnizoare de plăceri pasagere. Această experință a abandonului a provocat revoluția feministă din anii `70 și, mai târziu, din anii `80, `90- o revoluție intemeiată sau motivată de resentimente la adresa bărbatului acuzat de toate relele. Asta nu înseamnă că bărbații care s-au trezit într-o Europă post creștină nu au început să utilizeze în favoarea lor inegalitatea naturală dintre bărbat și femeie, căci și despre asta merită să vorbim.
Există o inegalitatea genetică, un dat biologic. O femeie nu mai poate concepe după o anumită vârstă naturală, în timp ce bărbatul poate concepe până la vârste mai înaintate. Or, această asimetrie pe care natura ne-o prezintă, a fost speculată de bărbat în sensul maximizării plăcerii și atenției, a diversificării meniului sexual, căci despre asta e vorba. Această iubire frivolă, sub pretextul emancipării de vechile moravuri creștine, această prăbușire a iubirii la nivelul mizerabil al sexualității, lipsită de afectivitate, această istorie de jumătate de veac la care asistăm și care coincide cu trecerea la faimoasa revistă Playboy, la pornografia site-urilor online, este o prăbușire totală a standardelor afectivității. Femeia este astăzi, din păcate, cea care pătimește mai mult decât bărbatul. Dar, în egală măsură, femeia și bărbatul, suferă din pricina singurătății.
Ce înseamnă iubirea pentru scriitorul, filosoful și teologul Mihail Neamțu? Care sunt vârstele ei?
Daca este să fiu sincer, iubirea pentru mine înseamnă și suferință, pentru că nu există om care să fi iubit cu adevărat și să nu fi fost rănit. Uneori rănile sunt involuntare, alteori ele reflectă cacofonia sau Babelul spiritual al veacului în care trăim. Uneori, poți să ai în viața ta o persoană care renunță la angajamentul spiritual , care întoarce spatele unei făgăduințe făcute chiar în fața sfântului altar, și, de aici, suferința care se manifestă nu numai în viața de cuplu ci și în viața copiilor, care sunt fructul unirii conjugale.
Pe lângă suferință, iubirea este și o operă de resturare, pe care Dumnezeu o face în viețile noastre. Uneori, în viața bulversată de durere, poate să apară o rază de lumină, care este iubirea generoasă, iubirea blândă, iubirea afectuoasă și necondiționată a unei ființe care știe că trebuie să asume inclusiv limitele unui om încercat.
Cred că iubirea însemnă și îngăduința reciprocă, însemnă să ai răbdare, să aștepți momentul de coacere, pentru că și un fruct se coace la timpul său. Fructul iubirii, el însuși, are câteva anotimpuri în spate, până ajunge la maturizare, de aceea, pentru mine, iubirea are și această dimensiune solară. Ea presupune o expunere la razele luminoase ale soarelui dreptății, ale soarelui care, evident, în sens metaforic, nu este decât Dumnezeu și care ne trage spre El. Noi nu suntem decât razele Lui și pe măsură ce ne apropiem de discul solar al acestei iubiri infinite, supranaturale și plină de condescendentă revărsare către noi toti, constatăm că, apropiindu-ne, ca niște raze luminoase, ne apropiem totodată și unii de ceilalți. Este o reprezentare pe care am descoperit-o în Filocalia, o imagine utilizată de sfântul Diadoh al Foticeei.
Toată cultura pop ce ne-nconjoară ne propune o înțelegere cinică a iubirii, redusă la sexualitate și lipsită de sentiment. Ce sfat puteți să dați tinerilor de astăzi, care trăiesc în mijlocul atâtor stihii?
Tinerilor de astăzi le spun să se vândă scump. Să renunțe la dopamina ieftină a satisfacției care ți-o provoacă astăzi orice telefon. Fără îndoială, satisfacția unor nevoi sexuale este astăzi mai ușoară ca oricând, mai ieftină decât oricând, mai lipsită de riscuri.
Problema gravă este că, în timp ce cultura divertismentului ne propune această autosatisfacție imediată, sau satisfacții pasagere, atât la bărbați cât și la femei, într-o noapte fără lumină și fără poezie, iată că noi, cei care am descoperit valorile creștine, înțelegem importanța amânării. Nu trebuie să te livrezi imediat, nu trebuie să accepți această consumare superficială a clipei în absența unor temeiuri ale ființei care presupun în primul rând existența virtuții, a unui set de valori compatibile cu celălalt.
Temeiurile acestea presupun o deschidere sufletească, o cunoaștere în sens narativ a vieții celuilalt. Eu cred în iubirile care pot fi spuse într-o poveste. Când nu ai o poveste de spus, când tot ceea ce s-a întâmplat n-are nici început nici sfârșit, e doar un spasm trecător, atunci poți fi suspectat că te-ai șubrezit pe tine însuți și că te-ai vulnerabilizat fără să trebuiască deloc să faci asta, în condițiile în care, o poruncă din vechime ne spunea ca trupul este templul Duhului Sfânt.
Această revenire la definiția tare a trupului, a corporalității, ca loc de întâlnire între Dumnezeu și om, cred că poate fi de asemenea un punct de plecare în maturizarea unei mai tinere generații. Corpul nu este oferit omului pentru a fi doar o nadă, corpul nu este oferit doar pentru un act de seducție, ci corpul trebuie să exprime voința și conștiința autonomă a fiecăruia dintre noi.
Voința aceasta nu poate să se exprime la rândul ei decât prin alternarea a două silabe: da și ba, iar formula aceasta este obligatorie. Dacă spui ”da” unei singure persoane, cu siguranță trebuie să spui ”nu” celor patru miliarde de alte persoane de același sex care ar fi putut fi de interes pentru tine. Ori această greutate a ”da”-ului pe care noi trebuie să-l rostim și această seriozitate a unui ”nu”, asumat, ar trebui să ne conducă viața.
