Suferința ce ar fi putut aduce lumina – Colectiv

4
(5)

Afirmăm zi de zi că tot ce ne lipsește este un singur om care să stârpească răul ce ne ține captivi, să rupă legăturile corupției, să reformeze țara și să ne schimbe în bine. Mai spunem că dacă ar veni un Socrate, un Jefferson sau un Churchill am reuși. Atunci am putea să ținem piept, în sfârșit, incorectitudinii și sistemului.

Atunci și numai atunci am găsi penicilina pentru mucegaiul care, încet, încet începe sa ne blocheze ușile de ieșire din angrenajul acesta al „Nu la mine e problema. De vină e vecinul pentru buruienile mele”.

Totuși, de ce ne-am pune toată speranța într-un om? Până unde se va duce cangrena și cât din idealul aparent înfăptuit va trebui amputat pentru a rămâne ceva sănătos? Oare pentru o reformă reală e de-ajuns efortul unei singure persoane ca mine? 

Ei bine, seara zilei de 30.10.2015 ne-a răspuns la această întrebare cu cele două litere care au puterea să sfărâme și ceea e deja spart. Ni s-a spus “NU” în cel mai devastator mod posibil. Nu doar că nu a fost destul un om să realizeze schimbarea, nu au fost destui 65 de morți și 185 de răniți pentru a ne redea încrederea în zicala „mâine va fi mai bine”. De ce? Pentru ca „mâine” era deja „ieri”

Azi sunt 7 ani de-atunci…și? Și nimic. De 7 ani spunem că schimbarea începe de „mâine”. De 7 ani reformăm țara, dar iată-ne în același loc. Suntem atât de înfășurați de rău încât binele ni se pare o anomalie. De 7 ani ținem discursuri motivaționale, inaugurăm programe și punem mesaje comemorative pe rețelele de socializare, dorindu-ne ca toate acestea să fie de ajuns pentru ca noi să continuăm să nu facem nimic.

Deși s-au făcut zeci și sute de radiografii ale acelui eveniment, cumva încă nu am reușit să ne diagnosticăm. Dacă totuși am făcut-o și nu am urmat vreun tratament atunci ne-am ucis și ultima fărâmă de umanitate și ne-am condamnat la o viață identică cu cea pe care o aveam înaintea tragediei.

Înțeleg că este în instinctul nostru să reacționăm în situații de impas, dar parcă tot mai tare ni se alterează ADN-ul cu gena momentului. Suntem în stare să facem și ce nu putem în momentele dificile, dar doar atunci.

Promitem schimbare și totuși rămânem la fel. Luăm măsuri, dar doar din glas. Trăim prea mult după principiul „Carpe diem” și tot mai des uităm de „Memento mori”. Toți ne întrebăm ce mai trebuie să se întâmple ca să luăm decizia finală, dar nimeni nu oferă vreun răspuns concret. „Colectiv” ar trebui să fie cuvântul care să proclame un nou început.

Un „Colectiv”, dar totuși separați. Un cuvânt, o seară, un club, un incendiu, multe vorbe, dar nimic concret. Deși se promit multe în jurul unor tragedii, vorbele se pierd în van și totul se acoperă de trecerea timpului.

S-a apelat numărul de urgență pentru că se dorea salvare, însă aceasta a venit după 11 minute. Intervenție rapidă? Mai degrabă un colac de salvare tăiat și aruncat în partea opusă a vaporului.

27 de morți la fața locului. S-a spus că sunt puțini având în vedere că au fost în jur de 400 de oameni prezenți. Eu spun că puțin este ceea ce (nu) s-a făcut pentru ceilalți 38 care nu au rezistat spitalelelor.

152 de secunde. S-a zis că a durat mult și că s-ar fi putut interveni cu extinctoare. Eu spun că suferința famililor durează mult mai mult și că acolo nu se mai poate interveni cu extinctoare care să stingă focul inimilor lor și durerea. 

S-au numărat atât de multe în acea seară: melodii, secunde, oameni, cadavre, lacrimi, demisii, nemulțumiri, însă ei, cei care au fost până atunci și noi, cei care am rămas cu gândul că ceva similar ni s-ar putea întâmpla și nouă am spune, dacă am mai avea glas și dacă am știi că suntem auziți că  „Nu suntem numere, suntem liberi, suntem atât de vii” (We’re not numbers we’re free, we’re so alive) Pentru că ziua în care cedăm este ziua în care murim (‘Cause the day we give in is the day we die)”.*

Suntem liberi și încă vii. Vrem să ne ridicăm țara din cenușă și să ne creem propria pasăre Phoenix, dar problema este că ploaia de lacrimi a udat cenușa, iar speranța s-a năruit. După atâtea cuvinte aruncate în flăcări, vrem fapte, vrem SCHIMBARE. Toți punem pe buze propozițiile acestea și toți așteptăm schimbarea în celălalt, în alții, dar greșim. Greșim când nu realizăm că schimbarea trebuie să vină din noi, iar „noi” e la plural. 

* Goodbye to gravity – The day we die

Colectiv – 30.10.2015, 22:33

Amina Petrescu

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 4 / 5. Număr voturi: 5

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.