În fotografia zilei de 22 decembrie 1989, imaginea iconică rămâne, pentru mine, portretul fragil al doamnei Doina Cornea, apărută seara la televizor. O femeie demnă rătăcită într-o haită de lupi… Am trăit atunci, ca națiune liberă și familie lărgită de români, clipe unice de entuziasm. Ne socoteam martorii privilegiați ai Istoriei scrise cu majusculă, dar și actori ai unei drame fără egal.
Ca protestatar onest și anticomunist convins, tata și-a adus soția și copiii în Piaţa Primăriei din Arad. Era amiaza libertății: un soare superb încălzea feţele oamenilor. Niciodată nu văzusem atâţia compatrioți fericiţi strânşi laolaltă. Românii se îmbrățișau, dansau și cântau „Hora Unirii“ în orașul lui Vasile Goldiș. Oamenii au rostit și rugăciunea „Tatăl Nostru“, având sentimentul unui miracol divin.
Dumnezeu își întorsese fața spre România. Scăpaserăm de Ceaușescu precum israeliții de Marele Faraon. Văzduhul era azuriu, eliberat de orice urmă de nori sau ceață. Am trăit un sentiment adânc de încredere, liniște și speranță. O nemărginită euforie ne-a alungat senzația de foame și nevoia de pâine. Ne-am plimbat, așadar, între Centru, Malul Mureșului și casă. Spre seară, patrule de „revoluționari“ cu manșete tricolore verificau mașinile pentru a nu permite, chipurile, infiltrarea mulțimii cu „elemente diversioniste“.
Tonul anticomunist al Revoluției de la Timișoara căpătase alte nuanțe, deja, la București. În studiourile televiziunii apăruse sigur pe el, cu aer doct și gesturi suverane, tovarășul Ion Iliescu.
Era viclean, diplomat la suprafață, dar posedat de o gândire bolșevică și o mentalitate moscovită. Ticurile sale verbale de activist comunist rămâneau vii, nealterate: dădea din mână precum un veritabil secretar al Partidului Comunist și producea, fără greș, rumegușul indigest al discursului de lemn. De la bucurie şi încântare, s‑a trecut la teamă, mirare, rezervă și, apoi, panică.
TVR-L transmitea mesaje apocaliptice despre așa-zisa rezistență armată a grupării pro-ceaușiste. În fiecare cartier se orchestrau scenete penibile construite pe schema țapului ispășitor. Ura trebuia canalizată către o figură tenebroasă, situată imediat în prelungirea imaginii lui Ceaușescu. Așa au apărut teroriștii. În blocul 102 din cartierul Micălaca din Arad, toţi cei care fuseseră absenţi de la manifestații erau, la propriu, cu arma-n mână și se autoproclamau apărători ai Revoluţiei… La plăcinte înainte, la război înapoi.
Pe străzi au apărut ajutoarele din străinătate: pâine din Ungaria, medicamente din Germania, haine din Franța. La televiziune se vorbea despre „ape otrăvite“ şi despre lupta sângeroasă a armatei cu „hidra ceaușistă“.
N-am dormit deloc în noaptea dinspre 22 spre 23 decembrie. Pe un ecran de televizor alb-negru, vedeam trasoarele care ocoleau balconul lui Ion Iliescu și silueta liderului „emanat” la sediul CC al PCR lângă foști comuniști de teapa unor Bârlădeanu, Brucan & co.
Eram copil și nu pricepeam mare lucru, dar tata s-a străduit să ne explice tot ce știa din culisele luptei pentru putere a foștilor tovarăși. Nici până astăzi românii n-au aflat cine erau „teroriştii”.
Confuzi și naivi, ne-am instalat în faimoasa tranziția postcomunistă.
România merita mai mult.
Câte de folositor a fost articolul?
Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia
Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0
Nici un vot! Fii primul care votează