De ce a fost România altfel în 1989?

4.4
(15)

Ne-am făcut urările creștinești de Crăciun, dar nu trebuie să cădem în uitare. Scriu rândurile de mai jos pentru cei mai tineri, care se întreabă de ce România în 1989 n-a urmat drumul Poloniei, al Ungariei, al țărilor baltice?

Crăciunul însângerat de acum 32 ani a scos la iveală acțiunea sadică a unor călăi instruiți la școala bolșevismului: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru (agent GRU numit de Frontul Salvării Naționale ministru al Apărării). Sunt personaje responsabile pentru confecționarea diversiunii din perioada 22 decembrie – 31 decembrie 1989 sub pretextul „luptei anti-teroriste.”

Bucureștiul a văzut băi de sânge, soldați secerați de mitraliere, oameni mutilați în bătaie, cetățeni nevinovați uciși ca niște iepuri iar apoi lăsați să putrezească-n stradă. De ce a fost nevoie de aceste orori fără seamăn? Cine a planificat scenariul leninist al războiului civil? Cine a perfectat strategia troțkistă a mobilizării „gărzilor patriotice” în marele măcel?

În 25 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost judecat la Târgoviște. Dictatorul trebuia condamnat pentru crime împotriva umanității, dar nu înainte să vorbească despre eșalonul doi și trei al Partidului Comunist Român. Ion Iliescu a grăbit deznodământul pentru ca informații importante să nu iasă la suprafață. Dosarele aveau să ardă, oricum, în groapa de la Berevoiești…

Intriga de tip cinematografic propagată din studiourile TVR (prin complicitatea unor personaje ca Teodor Brateș sau Mircea Dinescu) avea să legitimeze puterea neo-comunistă în fața unui popor înfometat, speriat de violență, dezinformat. După asasinarea țapilor ispășitori (soții Ceaușescu), procesul comunismului s-a putut amâna „ad nauseam”.

Aproape zece mii de oameni au fost răniți și sute de tineri au căzut împușcați la comanda unor farsori. Timp de un deceniu și mai bine, Ion Iliescu și camarila lui au dominat scena politică românească.

Foștii securiști s-au repliat ca afaceriști, făcând milioane din falimente artificiale. Dizidenți reali precum doamna Doina Cornea sau Corneliu Coposau au fost ținuți departe de centrul puterii politice. Visul libertății proclamat la Timișoara s-a spulberat.

Instalată prin crimă, noua putere s-a dezlegat la furt, impostură și minciună, adâncind lucrarea fărădelegii. 

În 1989, România putea redeveni o țară liberă. S-a lăsat siluită, în schimb, de niște satrapi și lichele.

Mihai Neamțu

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 4.4 / 5. Număr voturi: 15

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

4 răspunsuri

  1. Dacă dați vina pe eșantionul 2, n-o să ajungeți nicăieri. Ceaușescu a fost dictator, dar unul naționalist. Lista persecutaților de către regimul Ceaușescu includea și vreo doi-trei dizidenți veritabili, dar de bază îi cuprindea pe cei din solda KGB-ului, inclusiv progeniturile foștilor torționari, fiindcă Ceaușescu era anti-sovietic (în categoria asta intrau Iliescu sau Brucan, aka Saul Bruckner, cel din urmă probabil ofițer KGB – crearea unui alias care să înceapă cu aceleași litere ca și numele real era procedeul standard al KGB-ului, asta o povestește Vladimir Putin), precum și pe cei aflați în solda lui Soros sau a altor canalii din Occident (e.g. László Tőkés). Gloata asta pestriță a ieșit la suprafață în decembrie 1989 pe post de dizidenți.
    A fost posibil fiindcă noi nu știam absolut nimic din toate acestea. Cenzura lui Ceaușescu ne ținuse într-o ignoranță totală, iar posturile străine precum Europa Liberă sau Vocea Americii nu menționau asemenea informații. Nici nu auzisem de George Soros, și cu atât mai puțin de Schwab sau de grupul Bilderberg. Eu personal nici nu credeam pe atunci că homosexualii există, credeam că homosexualitatea era așa, o aiureală a unor scriitori teribili precum Oscar Wilde, în mintea mea era aceeași categorie cu LSD-ul sau cu experimentele psihedelice. Strigam de bună-credință că noi vrem democrație și recitam cu naivitate sloganuri precum „Cine-a stat trei ani la ruși/Nu poate gândi ca Bush,” dar nu știam că Bush era un idiot, sau că rușii și americanii erau mână-n mână, că se întâlniseră în vară la Balaton în Ungaria, unde fusese și generalul Victor Atanasie Stănculescu, și se înțeleseseră de comun acord să-l elimine pe Ceaușescu.
    Când au început să apară dizidenții ca ciupercile după ploaie, nu auzisem nici de nici unii dintre ei mai înainte, așa că am ales la nimereală, pe ochi frumoși. Nu securitatea a eliminat-o pe Doina Cornea de pe scena politică, ci vocea aia de șoricel, parcă te zgâria pe creier; iar Corneliu Coposu s-a descurcat destul de bine o vreme, ca și Radu Câmpeanu, că despre țărăniști și despre liberali citisem, dar în cazul lor a intervenit vârsta. Dacă regele Mihai ar fi venit în țară atunci, imediat, pe 23 decembrie, cine știe? Poate că am fi fost salvați. Bunicii care îl știuseră de rege erau încă în viață, noi eram amețiți de atâtea nume noi, iar de el știam și credeam că poate fi o garanție împotriva comunismului. Dar, ca și în cazul unirii cu Basarabia, ocazia a venit și a trecut nebăgată în seamă, ca să revină mult prea târziu pe post de regret inutil.
    Sau dacă Ceaușescu ar fi fost un altfel de lider, unul care chiar comunică cinstit cu poporul pe care îl conduce, dacă ne-ar fi tratat ca pe niște oameni care au dreptul să știe ce se întâmplă cu țara lor, dacă ne-ar fi explicat de ce trebuia plătită datoria externă ca să ieșim de sub controlul FMI și cum, odată plătită, penuria groaznică în care ne zbăteam avea să se încheie, sau dacă ne-ar fi povestit că fusese în Basarabia și că începuse tratativele cu Gorbaciov în legătură cu anularea consecințelor pactului Ribbentrop-Molotov, poate că altfel am fi reacționat. Dar el a fost un dictator paranoic, pe noi ne trata ca pe niște vite, iar paranoia lui ne-a lăsat complet vulnerabili în fața leprelor de după prăbușirea regimului.
    A urmat o luptă de putere între forțe de căror existență noi habar n-aveam, cu o miză pe care n-o înțelegeam. Noi aveam ideea asta în minte că în Occident toate-s bune și frumoase, și dacă intram în UE toate problemele aveau să dispară. Au trecut anii, am intrat în UE, problemele n-au dispărut, ba dimpotrivă, au apărut altele noi de-ți stă mintea-n loc, de la o vreme am început și noi să ne dumirim, dar între timp lucrurile s-au încurcat teribil și nu mai știm cum să le descurcăm. Nu-i nimic, lumea n-o conduc nici politicienii, nici miliardarii, ci Iisus, va trece și asta, dar data viitoare vom avea grijă să treacă de tot.

  2. „România putea redeveni o țară liberă. S-a lăsat siluită, în schimb, de niște satrapi și lichele.”: concluzie eronată. Istoria românilor a arătat încă odată că eiatâta pot. În rest, nuai gargară de doi lei. Să trecem la treabă noi cu noi, asta nu putem și n-am putu nicoidată, fat demonstrat de esecu împropietăririlor facute de la Cuza încoace, după care țăranul romîn (mult cantatul și slăvitul țăran român, continuator al…bla, bla, bla, bla) s-a crezut boier si s-a „urcat pe-o șa și ne-a spun povestea așa”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.