Nicolae Milescu Spătaru – De la erudit la misionar în Asia Septentrională

0
(0)

Nicolae Spătaru(l) (căruia îi zicem Milescu după numele luat de la fratele lui și urmașii acestuia, dar și ca trimitere la moșia Milești din județul Vaslui, iar „Spătarul” și-a zis fiindcă fusese scurt timp mare-spătar în Țara Românească). Eugenio Coseriu este de părere că, de fapt, numele Spătarului ar trebui interpretat drept „moldo-vlah”: Lui Milescu, dimpotrivă, numele <valah> îi era familiar (el însuși își spunea „moldo-vlah”).

Fiind suspectat de ambiții domnești, fusese însemnat la nas (i s-a zis „Cârnul”), căci unui asemenea om, o astfel de cicatrice i-ar fi interzis accesul la domnie.

Născut în 1636 ca fiu al unui boier român din ținutul Vasluiului (centrul Moldovei), Nicolae Spătarul Milescu și-a revendicat în mod explicit originea unor strămoși din Grecia (Peloponez).

Fiind unul dintre cei mai învățați oameni din Moldova, tânărul Milescu a avut șansa de a ajunge în proximitatea noului domn (Gheorghe Ștefan). La Curte i s-a oferit funcția de grămătic, secretar în Cancelaria domnească. Trebuia să ţină legătura cu toţi nobilii, să asiste la toate întâlnirile oficiale, să ştie tot ce se face cu voia sau fără voia domnitorului.

Un spirit curios, înzestrat cu o inteligență debordantă, Milescu avea să devină unul dintre cei mai mari diplomați de pe meleagurile române. Schimbările care se produceau în surdină pe campul politic, erau stimulate de gândul care clocotea în mințiile europenilor: dărâmarea Constantinopolului. Milescu avea deci, perspectiva aceasta, pe care și-o formase în urma discuțiilor avute cu învățații Constantinopolului.

Privind în viitorul nu foarte îndepărtat, toate aceste pacturi au dat roade, otomanii intrând în colaps odată cu pierderea celor două bătălii pentru Viena, de la finalul secolului al XVII-lea.

Fiind de sorginte grecească, e posibil să fii cunoscut limba grecească pe filiera aceasta. Între anii 1645-1653 la Școala Superioară a Patriarhiei de Constantinopol, viitorul spătar și-a însușit o învățătură aleasă, cea mai bună de care se putea bucura un tânăr de religie ortodoxă în interiorul Imperiului Otoman. Pe lângă apropierea de greaca veche, neogreacă, latină, dar și de slavonă și turcă, a asimilat aici cultura teologică ortodoxă a vremii, influențată de gândirea umanismului italian, răspândită de unii profesori greci care studiaseră în universități italiene.

Se presupune că ulterior, și-a însușit și limbile franceză și rusă, probabil și germană și suedeză. Vasta sa cultură însuflțită de priceperea și măiestria de care dădea dovadă, i-au facilitate o ascensiune rapidă în administrația de stat din Moldova și Țara Românească (sub principele Gheorghe Ghica).

PRIBEAG ÎN EUROPA

Din 1664 și până în 1669, Nicolae Milescu va pribegi prin diferite țări europene. Mai întîi, în 1664, se va afla la Berlin, la curtea lui Friedrich Wilhelm, marele elector de Brandemburg, ca agent diplomatic al fostului său protector moldovean Gheorghe Ștefan, aflat de asemenea în exil, sub protecția regelui Carol al XII-lea, regele Suediei.

În 1666 Milescu se va afla la Stettin, în Pomerania, alături de Gheorghe Ștefan, care îl trimite în misiune pe lîngă rege, la Stockholm. Menține legătura cu persoane care activau în functii înalte la Curte, dar și cu învățați din elita vremii, între care trebuie menționat Georg Stiemhielm, mare erudite, autor al unui celebru tratat despre limbile universului și editor al Bibliei gotice a lui Wulfila, care i-a solicitat Spătarului o versiune în limba română a rugăciunii Tatăl nostru. Aici, în capitala Suediei, Milescu Spătaru face cunoștință și cu ambasadorul regelui Franței, Simon Arnauld, marchiz de Pomponne (1618-1699), cunoscut diplomat și erudit francez cu preocupări filosofice și teologice.

Mai târziu, după o ședere de două luni la Paris, în 1671, Nicolae Spătarul se va retrage în Rusia, unde, spijinit de talent și de cunoștiințele asimilate de-a lungul vremii, devine renumit la școala slavo-greaco-latină înființată de Petru Movilă, unde va câștiga încredere țarului Aleksei Mihailovici, care îl va trimite în ambasadă în China, cu un întreg alai. Ani de zile va dura această expediție.

Din cauza orgoliului adînc sădit în ființa sa, Spătarul se încăpățânează a nu respecta ceremonia pe care protocolul chinez căuta să i-o impună, aceea de a se ploconii cu capul până la pământ în fața împăratului Chinei. Hotărăște așadar a se întoarce fără ca măcar să-l fii văzut pe stăpânul Chinei. S-a întors însă cu o relatare despre drumul parcurs prin Siberia și Mongolia și despre moravurile chinezești, care mai e și astăzi unul dintre cele mai prețioase documente asupra Chinei acelor vremuri.

UMBRELE SEMILUNII PESTE EUROPA CREȘTINĂ

Realitatea politică oferea alţi factori decât în Vest. Zidul otoman nu era însă chiar atât de puternic. Într-o societate puternic influenţată oriental, în care reminescenţele bizantine se impregnaseră într-o identitate ce abia începea să fie formată, umanismul îşi făcea loc încet, dar sigur.

„Republica literelor” cucerea şi Ţările Române. Cultura ţărilor române în secolul al XVII-lea se dezvoltă pe câteva coordonate majore comune. Mai întâi se impune ca limbă dominantă a culturii limba română în toate cele trei ţări româneşti, alături de care în Transilvania se manifestă limbile maghiară şi germană. În al doilea rând, cultura laică este prevalentă în raport cu cea bisericească nu numai în istoriografie, care se impune prin cele mai valoroase creaţii originale, dar şi în alte domenii: literatura juridică, geografică, lingvistică, etnografică, filozofică, poetică şi chiar în predoslovii.

Cultura românească este tot mai unitară, peste graniţele politice artificiale ale vremii. Lucrările, cu conţinut laic şi ecleziastic, se adresează tuturor românilor, dicţionarele şi gramaticile sunt scrise, de asemenea, pentru toţi românii, cărţile de istorie cuprind toate ţările române.

Cultura din ţările române a evoluat în contact cu marile curente culturale europene. Nu este vorba de o simplă imitaţie sau copiere a unor lucruri la modă, ci de receptarea şi asimilarea acelor idei şi creaţii de care avea nevoie societatea: umanismul polonez, ortodoxismul rusesc şi grecesc.

Împrumuturile se fac în amândouă sensurile: dinafară înspre noi, dar şi dinspre noi spre alţii. Astfel lui Petru Movilă, Nicolae Milescu-Spătaru, Dimitrie Cantemir cultura rusească şi cea europeană le datorează mult.

FINIS ORIGINE PENDET

Nicolae Milescu este o personalitate remarcabilă, valoroasă, a vechii culturi românești. Biografii săi îi atribuie o serie de priorități: a tradus primul text filosofic în limba română (Rațiunea dominantă – Cartea a IV-a a Macabeilor) și primul tratat de estetică, a fost primul orientalist român, un spirit enciclopedist interesat de hermeneuitică, simbolistică, numerologie, singurul român cunoscut și citat în Occident în timpul vieții.

A mai scris un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca “Aritmologhion”, “Povestirea despre sabile”, “Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale”, în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi “Hrismologhion” sau cartea celor patru monarhii.

Un amestec de istorie şi legendă găsim în “Povestirea despre zidirea bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol“.

Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum “Genealogia ţarilor ruşi”, “Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici”.

O adevărată mașinărie, o minte sclipitoare, Milescu s-a arătat capabil de a performa în tot ce își propune. Într-o vreme în care statele estice reușesc cu greu să facă față încercărilor semilunii, Spătarul își croiește drum către marile curți. Abil fiind, traversează toate teritoriile cunoscute, de la est la vest. În aceste centre europene de cultură  reușiind să-și întregească bagajul de cunoștiințe. Mai mult decăt atât, devine primul român care ajunge până la portțile marelui imperiu Chinez. În tot acest timp, neobosit, își continuă munca de traducător. Vreme de șapte ani, începând cu anul 1661, Milescu s-a ocupat de tălmăcirea completă în limba română a Vechiului Testament.

Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspîndire în manuscrise în timpul secolelor XVII-XIX în Rusia, ţările româneşti, Orientul Apropiat şi chiar în Europa Occidentală.

Există încă multe lucruri pe care nu le cunoaștem despre Nicoale Milescu dar pe care nădăjduim că le vom afla. Un tânăr ajuns la statura de erudit. Un diplomat de carieră, implicat încă din anii tinereții sale în chestiunile politice ale poporului său.

Nicolae Milescu moare în 1708 în Rusia. De la sfîrşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei.

Multe din scrierile sale mai continuă să zacă în manuscris, în multe biblioteci şi arhive europene.

Petru Mircea

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.