În noiembrie 1923 regele Ferdinand I și regina Maria își fac intrarea solemnă la Timișoara. La acea vreme, suveranul României Mari asemănase venirea sa în orașul din vestul regatului, cu vizita pe care un părinte o făcea copiilor săi.
Pe parcursul șederii sale de trei zile din Banat, regele a rămas plăcut surprins de faptul că toate popoarele și toate confesiunile religioase conviețuiau în bună înțelegere.
Din cuvântarea sa de la Timișoara se poate observa cu ușurință admirația față de bănățeni și impresia pe care acești noi locuitori ai regatului i-au făcut-o monarhului:
„Credincios devizei casei mele «Nihil sine Deo», am început ziua de azi cu o ceremonie religioasă, punând piatra fundamentală a unui cucernic și sfânt locaș, întru slava Domnului, pentru cinstea celor ce îl vor clădi și ca o amintire pentru generațiile tinere, că fără religie și credință viața omului e goală.
Străbătând străzile capitalei acestui district, m-am încredințat că dragostea și devotamentul bănățenilor nu au slăbit și că ei poartă în inimile lor această caldă credință, pe care am găsit-o în trecut, când pentru întâia oară am fost aici.
Fiind încunoștințat că se face o expoziție a produselor muncii acestui bogat ținut, cu mare plăcere m-am hotărât să viu, însă de data aceasta, nu singur, ci însoțit de Regină. E pentru prima oară când ea a pus piciorul pe pământul Banatului, în orașul Timișoara, și sunt sigur că va pleca ducând o amintire dulce și frumoasă.
Cu multă plăcere și bucurie am văzut munca rodnică, de întrecere a tuturor celor care locuiesc aici – fără deosebire de naționalitate – precum și legătura sufletească a celor ce își unesc sforțările întru împlinirea aceluiași scop: binele țării.
Domnia-voastră ați spus că un popor trăiește din trecut. Dar un popor își făurește și viitorul, și când el muncește cu vlaga și destoinicia bănățeanului, acest viitor poate fi considerat ca asigurat.
Cunosc bogăția ținutului și hărnicia populațiunii de aici: românească și șvăbească, care la orice prilej mi-a arătat sentimente de loială și devotată credință și iubire.
De aceea, eu le port tuturor și deopotrivă sentimentul statornic al dragostei unui adevărat tată.”
(Eugen Wolbe, Ferdinand I. Întemeietorul României Mari. O biografie, editura Humanitas, București, 2011, p. 241)
