Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Inventând individul. Originile liberalismului occidental (II)

0
(0)
Dreptul natural la libertate

         Dreptul canonic, bisericesc, este un alt moment important în emergenţa liberalismului. De obicei originea drepturilor naturale este plasată la sfârşitul evului mediu şi începutul perioadei moderne. Însă autori ca Brian Tierney arată cum acestea apar deja la canoniştii secolului 12 (Siedentop, 2014, 245). Drepturile naturale îşi au originea în dreptul canonic din secolele 12, 13 şi 14 (Siedentop, 2014, 358).

Autorul crede că există asemănări între evoluţia liberalismului şi secularismului din perioada cuprinsă între secolele 16 şi 19 şi evoluţia dreptului canonic între secolele 12 şi 15. Liberalismul modern a început cu egalitatea de status, a continuat cu ideea drepturilor naturale şi a conchis cu pledoaria pentru auto-guvernare. Astfel, liberalismul începe cu accentul lui Hobbes pe egalitate, care anticipa definirea suveranităţii în termenii „supunerii egale”, continuă apoi cu apărarea libertăţii de către Locke ca drept natural şi se încheie cu pledoaria lui Rousseau pentru suveranitatea oamenilor şi autoguvernare (Siedentop, 2014, 359).

         Graţian identifică legea naturală cu moralitatea creştină. Astfel, Gratian îi imprimă legii naturale un accent egalitar, spre deosebire de lumea antică unde legea naturală însemna că orice lucru este la locul lui (Siedentop, 2014, 216). Gratian şi Decretiştii cred că omul are o natură morală. Aceasta îi dă drepturi care preced cutuma sau legea pozitivă. Canoniştii se distanţează de ideea antică a unei ordini externe deterministe care pune accentul pe soartă. Aceştia merg pe dreptul subiectiv, dreptul indivizilor. Natura nu mai e legată de o ierarhie obiectivă în care fiecare lucru e la locul lui. Natura există în fiecare om. Aşa rezultă un drept natural care susţine libertatea (Siedentop, 2014, 244).

         Această schimbare de mentalitate se vede şi în impactul asupra moştenirii. Familia nu mai este subiectul moştenirii ca în dreptul roman sau în cutuma germanică. Relevantă devine dorinţa individului. Testamentul trebuie să respecte voinţa sa (Siedentop, 2014, 239).

         Sub patronajul papei şi construind pe dreptul roman canoniştii au creat un sistem de drept bazat de egalitatea morală. Doctrina canoniştilor era una a drepturilor subiective. Drepturile aparţin individului. Acestea sunt anterioare societăţii şi sunt un reper de evaluare a legitimităţii unei organizării sociale. Dreptul canonic privilegia drepturile individului, începând cu dreptul la libertate. În felul acesta este abandonată asumpţia antică a inegalităţii naturale (Siedentop, 2014, 357).

         Libertatea universală din creştinism e diferită de libertatea clasei privilegiate din polis (Siedentop, 2014, 60). Între secolele 6 şi 3 î.H. autoritatea oraşului stat asupra individului era puternică. Nu exista ideea de drepturi ale individului care să contreze oraşul şi zeii săi. Nu exista ideea de libertate de gândire şi de acţiune. Participarea la treburile cetăţii era obligatorie. Cetăţenii aparţineau oraşului (Siedentop, 2014, 28).

         Instituţiile domestice greceşti aveau la bază credinţe privind datoriile faţă de strămoşi. În antichitate instituţiile domestice determinau instituţiile publice. Această conexiune limita proprietatea privată. În legile timpurii romane şi greceşti vânzarea de proprietatea era aproape interzisă. Şi chiar mai târziu când vânzarea era permisă, acesta avea tot felul de interdicţii şi penalităţi. Proprietatea familiei făcea parte din cultul familiei.
Ea nu aparţinea individului, ci familiei. Bărbatul cel mai în vârstă avea în grijă pământul. Succesiunea era clară. Proprietatea mergea la fiul cel mai mare sau ruda bărbat cea mai apropiată. Fiicele nu moşteneau. În Atena dacă decedatul avea numai o fiică, trebuia să se căsătorească cu moştenitorul, chiar dacă ea sau moştenitorul erau deja căsătoriţi (Siedentop, 2014, 16). Proprietatea nu ţinea de alegerea individuală. Aceasta nu era decât un mijloc de a perpetua cultul familiei. În Atena testamentul apare abia odată cu Solon, în secolul 6 î.H. iar inovaţiile sale erau valabile numai pentru cazurile fără copii (Siedentop, 2014, 16).

         Creştinismul contribuie la modificarea percepţiei despre sclavie. Aristotel vedea sclavii ca pe nişte „instrumente vii”. În antichitatea femeile nu erau percepute ca agenţi complet raţionali (Siedentop, 2014, 8). Aristotel credea că prin natură unii oameni sunt liberi iar alţii sunt sclavi. Apoi aveam contrastul dintre cetăţeni şi barbari. Asumpţia era cea a inegalităţii (Siedentop, 2014, 118). Se modifică atitudinea faţă de sclavi. Sclavii nu mai sunt consideraţi ca simple animale. Această transformare apare deja la codul lui Iustinian din secolul 16 care afirma că nu trebuie să separăm copii de părinţi, surorile de fraţi, soţiile de soţi (Siedentop, 2014, 171).

         Poziţia bisericii faţă de sclavie este complicată. La început biserica a fost prudentă faţă de subiect. Există cel puţin două motive pentru acest fapt. Una e că nu voia o confruntare cu autorităţile romane. Un altul este obişnuinţa (Siedentop, 2014, 118). Sclavia exista de când lumea. În timpul lui Augustin găseam apologeţi ai sclaviei care o vedeau drept o consecinţă a păcatului omenesc. Unii creştini insistau pe ideea că sclavia sufletului e adevărata problemă, evitând astfel problema juridică a sclaviei (Siedentop, 2014, 118).

         Ideea egalităţii sufletelor în faţa lui Dumnezeu a răsturnat această perspectivă (Siedentop, 2014, 118). În secolul 14 Grigore de Nyssa atacă sclavia pe temeiul egalităţii morale a oamenilor (Siedentop, 2014, 119). Acesta crede că în cumpărarea de sclavi se neagă jurisdicţia lui Dumnezeu. Cumpărătorii de sclavi se vor stăpâni ai imaginii lui Dumnezeu (Siedentop, 2014, 119). Acesta nu exprima opinia dominantă de atunci, dar nici nu era o voce în deşert (Siedentop, 2014, 119).

         Dreptul canonic insista pe consimţământ în subiecte precum căsătoria, proprietatea şi dreptul de moştenire. În căsătorie era nevoie de consimţământ. Biserica adăuga clauze privind anularea căsătoriei dacă aceasta se baza indentitate eronată, fraudă sau coerciţie. Obligaţiile maritale, cum e cea de fidelitate, erau reciproce. Apoi feudalii trebuiau să ţină seama de consimţământul protejaţilor. Cât priveşte moştenirea, testamentul devine ceva despre voinţă, nu despre familie, ca în cutuma germanică sau în dreptul roman (Siedentop, 2014, 239).

         Drepturile naturale apar şi la stoici, însă erau mai degrabă un mijloc de speculaţie asupra convenţiilor sociale decât unul de reformă morală. Canoniştii au introdus în limbajul dreptului regula de aur. În Decretum-ul lui Gratian se vorbeşte despre egalitate şi reciprocitate. Egalitatea morală a dus la libertatea egală. Dacă oamenii sunt egali morali, atunci trebuie să existe un spaţiu al alegerii libere. Decretiştii, canoniştii care comentau asupra Decretum-ului, vedeau o legătură între preocuparea lui Graţian pentru conştiinţă şi accentul pus de Paul pe libertatea creştină. Graţian susţinea că un om continuă să aibă dreptul la libertate chiar dacă este luat sclav (Siedentop, 2014, 244). Canoniştii aveau în vedere cum orice lege va afecta toate sufletele.

Aceştia aveau în vedere un individ anterior rolurilor sociale. În antichitate, individul se definea exclusiv prin rolurile sociale (Siedentop, 2014, 218). Subiectul juridic era individul, nu domeniul deţinut de lord sau familia (Siedentop, 2014, 184). Graţian spune în cuvântul de deschidere la Decretum că legea naturală se bazează pe regula de aur că nu ar trebui să faci celorlalţi ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie. Legea naturală exista în filosofia greacă şi dreptul roman. Graţian o modifică însă via regula de aur. Egalitatea şi reciprocitatea devin anteriore legii obişnuite, pozitive şi oferă un standard de evaluare a ei. În antichitate legea naturală însemna că fiecare existent este la locul lui (Siedentop, 2014, 216). Graţian afirmă că toate persoanele trebuie considerate indivizi. Ele au un statut egal ca fii ai lui Dumnezeu. Egalitatea este naturală, nu inegalitatea. Prin această schimbare de perspectivă familiile şi domeniile lorzilor nu mai sunt constrângeri exterioare asupra dreptăţii, ci sunt constrânse de dreptate (Siedentop, 2014, 217).

         Papa Inocenţiu al III-lea atrage atenţia asupra faptului că regii nu trebuie trataţi diferit de ceilalţi oameni pe baza maximei biblice că trebuie să judeci la fel pe cel mare şi cel mic şi nu trebuie să existe diferenţe între persoane (Siedentop, 2014, 218). Norma antică de a da fiecărui om ce i se cuvine e transformată de canonişti în aşa fel încât naşterea să nu mai fie un temei pentru a trata oamenii diferit (Siedentop, 2014, 218).

         Canoniştii crează în secolul 12 un sistem juridic pentru biserică. Ei nu doar extind dreptul roman, ci creează un sistem juridic nou (Siedentop, 2014, 212). Acesta se aplica tribunalelor bisericeşti. Acestea erau destul de răspândite. Dacă dreptul roman se folosea doar atunci când legea locală se cutuma se dovedea insuficientă, dreptul canonic se aplica în toate jurisdicţiile ecleziastice (Siedentop, 2014, 212).

         Canoniştii apelează în mod constant la legea naturală ca în cazul procedurilor pentru un proces corect. Acest lucru era ceva cerut de natură, nu doar de obişnuinţă sau legea pozitivă (Siedentop, 2014, 243). Canoniştii înţeleg legea naturală ca pe un sistem de drepturi naturale. Acestea erau drepturi anterioare construirii societăţii inerente individului. Această înţelegere este influenţată de atenţia acordată conştiinţei individuale şi voinţei libere (Siedentop, 2014, 243-244).

Guvernul reprezentativ

         Deşi nu erau revoluţionari de profesie, canoniştii au contribuit la trecerea de la o societate aristocratică la una democratică (Siedentop, 2014, 218). Societatea este altfel percepută. Aceasta devine o asociaţie de indivizi, nu de familii sau caste. În secolul 10 încep să apară elemente care anunţă despărţirea de vechea ordine antică inegalitară. Statul nu mai e legat de guvernarea familiilor, clanurilor sau castelor, ci de guvernarea indivizilor (Siedentop, 2014, 191).

         Canoniştii rafinează argumentele privind distincţia dintre stăpânire şi autoritate politică. Înţelegerea egalitaristă a societăţii dispersează autoritatea. Autoritatea papală nu mai e văzută drept stăpânire sau dominium, unde autoritatea este nelimitată (Siedentop, 2014, 327).

         Pentru canonişti autoritatea episcopilor nu mai e înţeleasă în termeni de stăpânire. Numai comunitatea credincioşilor avea control asupra bisericii şi bunurilor sale. Aici avem un contrast cu antica dominium care presupunea o subordonare radicală a indivizilor (Siedentop, 2014, 326). Hostiensis distinge între reprezentare şi personificare (Siedentop, 2014, 326). Reprezentarea înlocuieşte personificarea. Autoritatea episcopilor este una delegată. Acesta este limitată de scopurile pentru care a fost delegată şi trebuie să ţină seama de interesele celor reprezentaţi.
Asociaţiile nu mai au o realitate separat de cea a membrilor cum se întâmpla în antichitate. Nu mai avem personificare, unde metafora relevantă e cea a unui cap care guvernează corpul, ci mai degrabă avem reprezentare ca delegare. Autoritatea este delegată explicit de către membri către capul comunităţii. Această schimbare sprijină ideea de guvern reprezentativ. Aceasta venea pe fondul nevoilor bisericii de a administra mai multe jurisdicţii: dioceze, mănăstiri, universităţi. Avem o egalitate de status a membrilor (Siedentop, 2014, 325). Avocaţii canonici resping asumpţiile aristocratice din dreptul roman. Această gândire canonică nu se mulţumeşte să paraziteze dreptul roman. Societatea este înţeleasă ca asociere voluntară de indivizi. Aceştia sunt sursa autorităţii ei. Nu mai avem situaţia unei societăţi formate de o autoritate superioară şi a cărei identitate este dictată de acea autoritate (Siedentop, 2014, 235).

         Canoniştii fac distincţia între deţinere şi autoritate politică astfel contribuind la bazele modernităţii, ale gândirii liberale moderne. Autoritatea politică este redefinită. Prin traducerea noţiunii de imperiu din dreptul roman în cea de suveranitate papală individul, nu clasa sau categoria socială, devine elementul fundamental. Canoniştii au curăţat dreptul roman de asumpţiile antice ierarhizante (Siedentop, 2014, 219). Societatea devine o asociaţie de indivizi mai degrabă decât una de familii (Siedentop, 2014, 129). O trăsătură a modernităţii este că individul este unitatea fundamentală în aranjamentele sociale, nu familia, clanul sau casta (Siedentop, 2014, 337). Pe modelul individualizant al bisericii, conducătorii laici sunt inspiraţi să gândească societatea în termeni mai puţin ierarhici (Siedentop, 2014, 220).

         Clerul a subminat guvernarea urbană tradiţională. În oraşul antic funcţiile de magistrat aparţineau ereditar anumitor familii. Să nu uităm că familia antică era atât religioasă, cât şi civică. Transferul de autoritate către cler a slăbit autoritatea tatălui în familie. Totodată s-a slăbit îndreptăţirea ereditară la funcţiile de magistrat (Siedentop, 2014, 127). Modelul bisericesc bazat pe tratarea egală a indivizilor a dus la ideea de stat modern (Siedentop, 2014, 207). Se modifică natura legii. Se trece de la o lege înţeleasă ca obicei la o lege ca expresie a voinţei suverane (Siedentop, 2014, 229).

         În timpul revoluţiei papale din secolul 12 idea de suveranitate asupra indivizilor a transformat nu doar biserica, ci a şi inspirat guvernanţi seculari în crearea de state din rămăşiţele feudale (Siedentop, 2014, 321). Modernitatea este legată de eliberarea individului de ierarhiile feudale (Siedentop, 2014, 8). Autorul crede că ar fi o greşeală să vedem doar absolutismul în această redefinire a suveranităţii cum a fost cea a monarhiilor din secolele 16 şi 17. Există şi o parte bună a poveştii. Prin monopolul asupra autorităţii, suveranii laici privau multe practici tradiţionale de stat juridic. Ceea ce suveranul nu interzicea explicit devenea un spaţiu al libertăţii (Siedentop, 2014, 347)

         Şi limbajul este mărturie a acestor schimbări de mentalitate în direcţia statului modern, reprezentativ. Termenul „individ” se răspândeşte în secolul 15. Termenul „stat” devine popular în acelaşi timp. Cei doi termeni par legaţi. Individul pare prioritar în crearea statului (Siedentop, 2014, 347).         

         Creştinismul modifică percepţia asupra egalităţii. În lumea elenistică târzie meditaţia asupra egalităţii era cel mult o ignorare speculativă a convenţiilor sociale şi care puncta superioritatea filosofului faţă de prejudecăţile locale (Siedentop, 2014, 353). Societatea începe să fie întemeiată pe egalitate morală şi înţeleasă drept asociere de indivizi mai degrabă ca întemeiată pe inegalitatea naturală şi înţeleasă ca asociaţie de familii (Siedentop, 2014, 129).

         Revoluţia papală din secolul 12 a transformat nu doar biserica, ci şi orânduirea seculară în proiectul de a crea state din rămăşiţele feudale (Siedentop, 2014, 321). Dreptul canonic a dus la o administraţie centralizată prin papalitate şi la un sistem ierarhic al curţilor bisericeşti (Siedentop, 2014, 252). În secolul 13 biserica apare ca un sistem juridic unificat. Consecinţele au fost revoluţionare. Papii au fost primii care pretindeau  suveranitate asupra sferei loc de acţiune. Însă n-a trecut mult timp până liderii seculari încep să-şi înţeleagă similar autoritatea. Prin ideea supunerii egale a indivizilor, Biserica a inspirat ideea de stat modern (Siedentop, 2014, 207). Aplicarea modelului papal în plan secular i-a dat ultimului o bază teritorială. În trecut regii guvernau indirect via feudali. Acum regele devine suveran peste un teritoriu locuit de indivizi.

Regele francilor devine regele Franţei (Siedentop, 2014, 255). Un risc al înţelegerii societăţii ca asociaţie de indivizi este că poate ameninţa asociaţiile intermediare, care sunt mai puţin universale. Individualizarea are un potenţial de centralizare pentru că autoritatea poate pretinde că vorbeşte egal pentru toţi (Siedentop, 2014, 327). Afirmându-şi independenţa de aceasta din urmă, biserica a sprijinit articularea ei (Siedentop, 2014, 273). Liderii seculari se despart de o concepţie organicistă despre societate. Relaţia conducătorilor seculari era mai degrabă una de emulaţie şi competiţie (Siedentop, 2014, 259). Oraşele sunt primele exemple de secularism. Ele erau complet separate de biserică (Siedentop, 2014, 273). Aceste oraşe sunt mai degrabă asociaţii de indivizi decât de familii. Familia nu mai era un cult religios. Oraşele nu mai pretindeau autoritate religioasă precum cele antice. Ele nu organizau ritualuri şi nu aplicau imperative religioase (Siedentop, 2014, 269).

         Papa Grigore al VII-lea are un model individualizat asupra bisericii. Viziunea lui Grigore asupra autorităţii papale decurge din suveranitatea lui Dumnezeu asupra sufletelor. El nu se limita doar să apere libertatea bisericii prin acest model. În plus, insistă şi asupra priorităţii lui morale. Iar modelul avea implicaţii şi asupra lumii seculare (Siedentop, 2014, 204). Pentru Grigore dreptatea nu mai însemna inegalitate, ci egalitate naturală. Aceasta decurgea din suveranitatea lui Dumnezeu. Suveranitatea papală transformă ideea de guvern moştenită din Roma antică, ideea de imperium (Siedentop, 2014, 205). Grigore credea că suveranitatea antică e una creată de oameni din lumea aceasta. Ea trebuie revizuită în lumina convingerilor creştine (Siedentop, 2014, 205). Egalitarismul lui Grigore al VII-lea duce chiar la o inversare a rolurilor sociale: bunii creştini sunt mai degrabă regi decât regii răi. Primii se guvernează riguros, în timp ce ultimii îi oprimă pe ceilalţi (Siedentop, 2014, 205-206).

         Renunţarea la asumpţiile antice au generat ideea modernă de suveranitate. Individul devine unitatea juridică prin stipularea supunerii egale. Suveranitatea papală a pregătit terenul pentru ideea de stat modern. Ideea de supunere egală era necesară pentru ideea de stat şi suveranitate. În plus, ideea de egalitate morală este şi un temei pentru limitarea puterii statului (Siedentop, 2014, 219). Suveranitatea papală a tradus un status moral în unul social. Rolul prioritar este cel de individ şi este împărtăşit de toţi oamenii. Celelalte roluri sociale devin secundare în raport cu această identitate (Siedentop, 2014, 219).

         Se produce o separaţie a bisericii de liderii seculari. În secolul 10 aceştia nu mai sunt văzuţi ca mari preoţi, chiar dacă mai păstrează un simbolism religios. Însă ei nu mai ţin de guvernarea spirituală. Dualismul ia locul teocraţiei regale. Regii recunosc jurisdicţia bisericii. Simultan papa recunoştea jurisdicţia lor. Aşa rezultă două structuri de autoritate (Siedentop, 2014, 220). Acceptând jurisdicţia bisericii, care se baza pe egalitatea sufletelor, liderii sociali încep să gândească societatea mai individualizant şi mai puţin ierarhic (Siedentop, 2014, 220). Preluând acest model papal, liderii seculari domnesc asupra indivizilor mai degrabă decât asupra indivizilor ca membrii ai unor grupuri: familii, caste sau societăţi. Ideea de suveranitate se distanţează de feudalism şi să se apropie de statul naţiune (Siedentop, 2014, 221). Sistemul juridic al bisericii venea cu invenţia individului. Aveam un rol nou dincolo de ierarhia tradiţională (Siedentop, 2014, 237). Suveranitatea papală promova o identitate diferită de feudalism. Aveam o prezumpţie în favoarea egalităţii. Aşa era slăbită prezumpţia tradiţională a inegalităţii naturale de status şi tratament (Siedentop, 2014, 238). Suveranitatea are la bază indivizii şi egalitatea lor.

Va urma…

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *