Suntem în Sărbătoare. Oricât am spune câte zile până la Crăciun mai sunt, ori am calcula bugetele de familie – mereu insuficiente – sau am căuta să liniștim sufletele noastre se simte că atmosfera se rarefiază, urcăm pe vârful Muntelui Așteptării venirii lui Mesia.
Am plecat de departe, unii de foarte departe. Din văile nepocăinței și orgoliului, din vecinătatea morții, de cele mai multe ori. Este atât de greu, uneori, să străbați calea postirii încât unii nu se apucă de oferit, iar alții renunță, ușor și cu ușurătate, la modelarea sufletească a trupului.
E greu, și nimeni nu neagă, nu atât să te abții de la mâncare – ceea ce este, în fond un efort nutrițional – ci să renunți la păcat. Să faci din stimularea virtuților ieșirea din simularea fericirilor false, bolnave. De aceea nu ține ideea cadorisirilor cu orice preț – și ce prețuri, uneori – cât ideea dăruirii celuilalt și deseori ție a clipelor fundamentale cu Iisus Hristos, Dumnezeul ce aștepți să vină știind că a și venit.
Duminica aceasta avem, mai întâi, o listă de persoane necunoscute nouă. Ni se prezintă o genealogie. A cărei cheie este Iosif, născut din Iacov și care este logodnicul Mariei. Din care s-a născut Iisus. Ce urmărește Matei aici (Matei 1.1-17) se completează cu întreaga descriere a tensiunii așteptării Venirii lui Mesia din Evanghelia lui Luca (cap. 2), dar, ce zic, cu întreaga atmosferă de așteptare a întregului Vechi Testament ale cărui cărți despre aceasta vorbesc: Vine Mesia!
E important să reținem că fiecare nume din genealogia aceasta de la Matei ne vorbește despre o speranță, despre un prag de împlinire în apropierea de momentul pe care, astăzi, noi îl numim cu nume omenesc: Crăciunul! Ecou al căderii lui Adam și a Evei, întruparea Domnului Hristos este o Venire împlinită să vindece lumea căzută în păcat. Și toată vestirea Vechiului Legământ despre aceasta vorbește. Despre Venirea Celui Trimis să ridice păcatele lumii.
Întrebat, prin august 1940, ce este istoria Nicolae Iorga a răspuns: „…cea mai însemnată realitate, pe care oamenii popoarelor o scriu cu propriul lor sânge. Ea este esența faptelor deosebite, este totdeauna transcrierea fidelă a vremii care, dacă n-ar fi cronicarii să o scrie, s-ar pierde fără urmă. Istoria nu este deci amintire, cum s-ar putea crede de multe ori, este viață, adevăr, mândrie.
Este sumumul faptelor, care dă puteri, este reazim, statornicește hotare și ajută progresul să ia curajos în piept toate obstacolele viitoare. Dacă ar fi să vorbim numai despre ce este Istoria, am îmbătrâni și nu ne-ar ajunge timpul. Pentru că dumneata scrii poezie – vorbea cu Virgil Carianopol – aș vrea să-ți spun că și cu Istoria se întâmplă la fel.
O poezie dacă o arăți la o sută de critici, fiecare îți va spune despre ea într-un fel. Așa și cu Istoria, fiecare istoric îi va da o definiție, fiecare va vorbi despre ea altfel”. (Virgil Carianopol, Scriitori care au devenit amintiri, Ed. Minerva, 1973, p. 71).
Autorul interviului publica acest răspuns într-o carte al cărui manuscris a fost salvat din flăcările războiului… Istoria pe care o prefațează cu o Genealogie ca aceasta pe care o auzim în Biserică în Duminica dinaintea Nașterii Domnului este Istoria lui Dumnezeu către poporul Său, o Istorie stropită cu Sângele Lui. Pe care ni-l dă apoi, Liturghie de Liturghie, spre iertarea păcatelor și viața veșnică.
Mulți privesc spre ea. O analizează. O așează în tratate, o conjugă în limbajul lumii ori în cel al trecerii vremii. Unii o cred mit, alții literă. Unii o cred doar duh. Ori Istoria aceasta este despre Dumnezeu Întrupat, cu Dumnezeu Întrupat. Cheia vederii ne este dată de Maica Domnului, mama Lui, care fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1.18). De aceea genealogia aceasta nu se încheie cu Iacov a născut pe Iosif care a născut pe Iisus.
Nu e vorba aici de antifeminism. Până azi în țările orientale, și nu numai, ești fiul tatălui și apoi al mamei. Doar în țările „orientate” nu mai știm care din cine se naște, dacă se mai naște. Pentru a sublinia ramura din care se naște un copil se lua pe linie paternă pentru că îl așteptau pe Mesia. El nu putea fi decât din neamul lui David. Și din acest motiv se urmărea atent, la Templu s-au aflat chiar plăcuțe genealogice, fiecare fecior ce venea să împlinească Așteptarea.
Atât că acum, Acest Copil era Împlinirea acestei Așteptări. Reținem dar că înainte de a fi înscris în dipticele Romei (Luca 2.1) Iisus Hristos este înscris în genetica Neamului lui Israel, în geneza așteptării sale mesianice. Nu întâmplător, Evanghelistul Matei ne arată mereu, pas cu pas, care anume din proorocii se împlinesc: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 4.22-23 și Isaia 7.14).
Și spune acesta după ce cuvântul Îngerului a fost către Iosif, logodnicul aproape transparent al Mariei: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1. 20-21 și Isaia 49.1). Suntem așadar în plin timp al împlinirii profețiilor. Nu bâjbâim în necunoaștere ori dezorientare. Știm Cine Este Acesta Care umple pământul de Cer.
Crăciunul este despre o nuntă. Firea umană, prăbușită după ce a păcătuit, a rupt logodna ei cu firea dumnezeiască. Nu. Nu mai puteam fi asemeni lui Dumnezeu precum acesta ne hăruise hărăzirea. Însingurată și izolată, firea umană se pierdea, clipea la marginea creației, abia suflând.
Domnul Dumnezeu trimisese frumusețea munților și văilor, răcoarea apelor și dimineților, înflorirea florilor și topirea zăpezilor și toate cele ale frumuseții naturii și firea umană, logodnica dintâi a firii divine, nu se impresionase. Credea că așa i se cuvine.
Apoi Domnul Dumnezeu a trimis Profeții să-i repovestească firii umane restaurarea. Firea umană, încăpățânată, nu vindecase surzenia ei de Dumnezeu. Ba trimisese pe cel mai strașnic dintre profeții aceștia, pe Ioan Botezătorul să binevestească. Să le aducă aminte Poruncile și nevoia trăirii după Legea lor.
Nimic nu mișcă firea umană spre cea divină. În acest context de neputință a firii umane de a împlini asemănare Dumnezeu tatăl trimite pe Dumnezeu fiul în plină întrupare. Să ia trupul nostru, afară de păcat. O face. Ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce.
Căci, ne zic așa frumos și Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Grigorie de Nyssa, patul de nuntă al noii logodiri dintre firea dumnezeiască și cea divină este Crucea Golgotei. Poate de aceea cântând stelei de Crăciun o vedem strălucind asemeni unei cruci pe azuriul cerului care protejează venirea în lumea a lui, a lui Iisus Hristos, Mesia cel așteptat. Un Mire care vine să își restaureze mireasa, firea umană.
Despre acesta avem nevoie să ne aducem aminte în fiecare clipă a vieții. Suntem ai Lui, ai Celui Așteptat. Pruncul venit să ridice păcatele lumii. A lumii de atunci și a celei de acum și a celei ce vine. Hristos Domnul, acum și în veac Același.
Iată, Mirele vine!
Sursa: Tribuna
