Conservatorii au cultivat mereu idealul perfecțiunii morale cuplat la sentimentul misiunii istorice: educația poporului în spiritul tradiției clasice și al valorilor iudeo-creștine. Și ce descoperim, oare, dacă mergem pe urmele înaintașilor?
Vom găsi nu doar vestigii artistice impresionante sau texte uitate, ci și convingeri sau atitudini provocatoare, abandonate astăzi de-o lume sceptică, fie sterilă, fie senilă sau, dacă nu, măcar infantilă.
Tradiția creștină a adoptat, a respins și a cernut, în egală măsură, intuițiile valoroase ale culturii clasice greco-romane. S-ar fi putut ridica Haghia Sophia fără contribuția unor arhitecți pasionați de geometria și volumetria lui Euclid? Nicidecum. Anthemios din Tralles și Isiodor din Millet au plăsmuit în piatră o definiție a frumuseții divine.
În plan moral, învățătorii Bisericii universale au asumat exercițiul de traducere și comunicare a Evangheliei, asumând totodată demolarea idolilor vechiului Adam și distrugerea oricărui vițel de aur din mintea coruptă a omului căzut.
Aflat într-o misiune prin Elada, apostolul Pavel a recunoscut darurile cetățenilor Atenei, onorându-le curiozitatea intelectuală și profunzimea metafizică. În același timp, ucenicul lui Gamaliel n-a confundat înălțimile Sinaiului (ale Carmelului sau ale Taborului) cu dâmbul din Areopag. Creștinismul își păstrează incontestabila unicitate și proclamă întruparea Logosului drept premisă a îndumnezeirii naturii și culturii umane.
O minte șlefuită în grădina filozofiei are mereu un interlocutor în marile spirite, de la Platon și Aristotel până la Fericitul Augustin sau Grigorie de Nyssa, de la Seneca și Marc Aureliu până la Boethius, Maxim Mărturisitorul, Toma d’Aquino și Dante Alighieri.
Școala nu trebuie să însemne doar jocul cu abstracțiuni, ci și o inițiere în sfera pragmatismului. Marele matematician grec Thales și-a demonstrat atât geniul matematic, cât și iscusința financiară, închiriind într-un an toate presele de ulei din Milet pentru a fructifica o excelentă recoltă de măsline… În Antichitatea târzie a creștinismului timpuriu, Pavel din Tars redacta nu doar epistole duhovnicești, ci și confecționa corturi (o afacere de familie, spun bibliștii).
Fiind deopotrivă practici și contemplativi, urmașii lui Iisus s-au confruntat cu severitatea persecuțiilor politice, dar și cu sarcasmul elitelor culturale ale Mediteranei. După câteva decenii de la miracolul Cincizecimii din Ierusalim, creștinismul sfinților și-a construit un puternic eșafodaj intelectual, robust, polemic și cavaleresc, sub presiunea căruia au cedat, rând pe rând, fortărețele politeismului greco-roman.
Unele narațiuni au produc, miraculos, convertiri neobișnuite. E și cazul împăratului Constantin cel Mare, al cărui creștinism datorează enorm instituției sinodale a Bisericii, altfel spus dialogului filozofic și dezbaterii exegetice.
Chiar și fără să reclame competențe exhaustive, adepții noii religii au resimțit o vocație mărturisitoare, întărind puterea simbolurilor și spunând lumii istoria eliberării lui Israel din Egiptul faraonic, dar mai ales povestea răscumpărării vechiului Adam de către Iisus Hristos.
Creștinii, altfel spus, au rostit pretutindeni narațiuni pilduitoare, dezvoltând o vastă paletă de registre literare: exegeze literale ale Bibliei, texte hagiografice, tomuri savante, tratate dogmatice, omilii, apoftegme. Treptat, toate breslele din Alexandria, Antiohia, Roma, Cartagina sau alte cetăți (de la sofiști, retori, literați, medici, astronomi, până la țărani sau oameni politici) au devenit sensibile la mesajul Evangheliei.
Creștinii, altfel spus, au botezat învățătura oferită de marea tradiție clasică. Retorica episcopului Ambrozie din Milan era îndatorată, tehnic vorbind, marelui Cicero.
Ne întrebăm de ce astăzi ucenicii lui Iisus n-ar cerceta descoperirile rațiunii naturale în cărțile de căpătâi ale școlii austriace de economie? De ce am respinge lectura lui Ludwig von Mises sau reflecțiile lui Friedrich Hayek despre raportul dintre cerere și ofertă?
De-a lungul a doua milenii, creștinii au asumat atât provocarea politicii, cât și chemarea gazetăriei, fără să compromită precizia trimiterii istorice, nuanța judecății morale sau reflexele perfecționiste ale filologului care-și verifică etimologiile la sânge.
Cel care citește corect semnele timpului combină intuiția psihologică și vederea duhovnicească, bogăția limbajului și sensibilitatea poetică, erudiția istorică ori detenta filozofică.
Creștinii mileniului III nu pot ocoli conversația cu științele naturii ori științele sociale – discipline care studiază complexitatea raportului dintre oameni, culturi, colectivități neomogene, grupuri etnice, popoare, națiuni, religii, imperii. S-ar cuveni să propunem drumul către înțelepciune printr-o expunere a narațiunilor științifice (incomplete) la imaginația credinței (infinită).
Gândirea critică nu se poate elibera de legăturile secrete ale modernități occidentale cu tradiția medievală, așa cum erudiția renascentiștilor se construia cândva pe culoarele unei bibliotheca antiqua. Pentru a îndrepta neorânduielile cetății – de la sărăcie, corupție și nedreptate până la rasism ori criminalitate – avem nevoie să-i consultăm pe înaintași.
Orice expertiză declarată arogant după o școlire semidoctă nu produce decât amatorismul unui ventriloc străin de lecțiile memorabile ale atâtor generații care au resuscitat spiritul creștinismului din primele veacuri.
O asemenea înțelegere a rolului profetic al Bisericii ne ajută să citim tendințele culturale ale epocii noastre într-o cheie apologetică. Trăind autentic, ne eliberăm de povara minciunii. Când identificăm și denunțăm ereziile veacului, n-o facem pentru a condamna, ci pentru a elibera omul de capcana înșelării de sine.
Creștinismul nu este doar una dintre religiile Cărții, ci mai ales religia Cuvântului (o spunea cardinalul Henri de Lubac). Într-o lume sufocată de imagini, nu putem abdica de la rostirea adevărată a Verbului făcut trup, reflectat în natură și proclamat în cultură.
Mihai Neamțu
(fragment din Exila în România, Editura Marile Cărți, 2022)
