România literară nr. 38/2022
Folosind un vechi trop creștin („mîntuirea prin evrei”, în Evanghelia după Ioan 4, 22), Marx afirma mîntuirea prin proletari, încă din 1843, în Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere,1 acolo unde se găsește prima identificare a proletariatului2 cu posibilitatea concretă a eliberării întregii societăți, complet,3 de răul și mizeria istoriei.4
Trebuie imediat adăugat că această viziune, a unei clase care prin eliberarea ei ar elibera cu necesitate întreaga societate, se bazează pe identificarea unei alte clase sociale, care trebuie să fie negativul celei menite să ne mîntuie și a cărei existență trebuie să fie, pentru întreaga societate, o „crimă notorie”:
„Pentru ca revoluția unui popor și emanciparea unei anumite clase a societății civile să coincidă, pentru ca o clasă să reprezinte întreaga societate, trebuie, invers, ca toate defectele societății să fie concentrate într-o altă clasă, trebuie ca o anumită clasă să fie obiectul indignării generale, întruchiparea barierei generale; trebuie ca o anumită sferă socială să fie considerată drept crimă notorie față de întreaga societate, așa încît eliberarea de această sferă să apară ca o eliberare generală. Pentru ca o clasă să fie par excellence clasa eliberatoare, trebuie, invers, ca o altă clasă să fie în mod vădit clasa înrobitoare.”5
Viziunea proletariatului mîntuitor antrenează cu necesitate negativizarea exterminatorie a unei alte clase (sau altor grupuri) sociale, considerate piedici în calea mîntuirii ori surse ale răului social (care face viața în societate, cum ar fi spus Hobbes despre viața oamenilor în afara societății, „solitary, poor, nasty, brutish, and short”). Exterminarea socială nu este, în marxism, conjuncturală (de tipul: Lenin l-a trădat pe Marx; Stalin l-a trădat pe Lenin; etc.), ține de chiar logica viziunii originare a lui Marx și este precondiția ca proletariatul să poată fi mîntuitor.
Pentru ca proletariatul să ne poată mîntui, spune doctrina lui Marx, contrariul lui în termeni de clasă socială, „înrobitorul” lui, trebuie să fie eliminat, în numele criminalității sale obiective, deoarece „sfera socială” căreia îi aparține este o „crimă notorie față de întreaga societate”. Premisa tare a acestei doctrine este că simpla existență a ceea ce proletariatul neagă constituie o „crimă notorie față de întreaga societate”.
Or, crima trebuie pedepsită; crima împotriva întregii societăți trebuie pedepsită ca o crimă împotriva umanității; cît despre criminal, identificarea lui e imediată: chiar dacă nu a făptuit încă nicio crimă, el e desemnat prin faptul că simpla sa existență este o crimă, așa cum indică teoria proletariatului.
În teoria politică a lui Marx, faptul de a fi proletar nu era un fapt natural, decurgea din absența proprietății și venea cu o responsabilitate: aceea de a se converti (religios sau filosofic, e discutabil) la conștiința de clasă și de a o practica social, ca morală revoluționară.
Lenin a păstrat ideea mîntuirii prin proletari, reinterpretînd ideea de responsabilitate: pentru el, responsabilitatea noului proletariat este să delege responsabilitatea conștiinței de clasă partidului comunist (de fapt, avangardei revoluționare a Partidului), iar morala proletară îmbrățișării liniei partidului. Cum în practică nu există nicio deosebire între a îmbrățișa linia partidului, a te supune liniei partidului și a fi obedient față de linia de partid, noul proletariat este revoluționar dacă e pe linie, adică dacă se conformează din punct de vedere politic.
Aceasta este originea corectitudinii politice. Moral, asta înseamnă că responsabilitatea socială a revoluționarului este să-și delege orice responsabilitate personală celor abilitați să îl conducă. Morala, pentru proletariatul revoluționar al lui Lenin, este servitutea voluntară.
E limpede că această linie de evoluție duce la dispariția nu doar a proletariatului, ci și a ideii lui Marx de proletariat. Mecanismul dispariției lui nu este succesul totalitar al socialismului real, cum poate ar crede impenitenții adepți ai ideii socialiste, ci dizolvarea proletariatului în logica de putere a partidului revoluționar – o consecință inevitabilă a cheii de boltă a comunismului practic, care constă în identificarea leninistă a mîntuirii de clasă cu servitutea de partid.
Cînd mișcarea revoluționară a rămas fără proletariat, adepții ideii socialiste s-au agățat de ideea de proletariat. Proletariatul nu mai era clasa muncitoare, care în ochii socialiștilor revoluționari nu s-a ridicat la înălțimea misiunii ei istorice, ci orice grup (social, moral, intelectual, rasial, sexual etc.) care ar putea contribui, prin afirmarea sa (socială, morală, intelectuală, rasială, sexuală etc.), la distrugerea capitalismului.
Pentru Marx, proletariatul ținea de ontologia existenței sociale, nu era un instrument. La Lenin, proletariatul este pur instrumental. În noile dispozitive revoluționare, ideea de „noul proletariat” continuă instrumentalizarea leninistă a proletariatului. „Noul proletariat” provine din alegerea ideologică a unei identificări sociale concrete, care trebuie să ofere un răspuns la întrebarea „Care grup social poate juca, în situația istorică de azi, rolul unui nou proletariat?” și satisface criteriul „O forță socială este Noul proletariat dacă și numai dacă poate ține promisiunea de a distruge capitalismul”.
Sunt de reținut de aici două învățături politice și de tras o semnificație filosofică.
Prima învățătură politică este că instrumentalizarea se face întotdeauna prin deresponsabilizare. A doua este că deresponsabilizarea în numele doctrinei eliberează iresponsabilitatea istorică în numele mînturii (emancipării, eliberării, salvării, rezolvării tuturor contradicțiilor, inegalităților, discriminărilor etc.).
Semnificația filosofică poate fi degajată din analiza modului în care se înlănțuie cele trei secvențe istorice de la care am pornit: Ioan, Marx, Lenin.
La Ioan, mîntuirea este prin evrei, deoarece evreii sunt Alianța cu Dumnezeu; la Marx, mîntuirea este prin proletari, deoarece proletarii sunt conștiința de clasă, adică Alianța istoriei cu ontologia existenței sociale;6 la Lenin, mîntuirea este prin Partid (respectiv, avangarda revoluționară a partidului), deoarece puterea Partidului și logica Istoriei sunt identice.
Condiția pentru ca afirmația lui Ioan să fie adevărată este ca Dumnezeu să fi făcut Alianța cu omenirea prin evrei; calea de a o ilustra, atunci, constă în identificarea omului cu faptul de a fi evreu în fața lui Dumnezeu.
Condiția pentru ca afirmația lui Marx să fie adevărată este ca lupta de clasă să fie un mecanism al eliberării de lupta de clasă, iar lupta de clasă să fie chiar structura istorică ontologiei existenței sociale; calea de a o ilustra, atunci, constă în asumarea, de către proletariat, a conștiinței de clasă.
Condiția pentru ca afirmația lui Lenin să fie adevărată este ca puterea Partidului să fie identică fără rest cu logica Istoriei; calea de a o ilustra, atunci, constă în supunerea incondiționată a proletarului individual la voința colectivă a proletariatului reprezentat de Partid.
Din punctul de vedere al responsabilității, secvența Ioan, Marx, Lenin poate fi analizată astfel: la Ioan, condiția mînturii constă în asumarea responsabilității individuale de a fi evreu în fața lui Dumnezeu; la Marx, condiția mînturii constă în asumarea responsabilității de clasă de a fi proletar; la Lenin, condiția mînturii constă în delegarea responsabilității de a fi proletar individual în mîinile colective ale Partidului revoluționar. În interiorul marxismului, avem următoarea sub-secvență: la Marx, conștiința de clasă, care este un fapt colectiv, este asumată individual, ca responsabilitate de clasă; la Lenin, conștiința de clasă constă în apartenența la Partid, ca supunere individuală la voința colectivă a Partidului.
Semnificația filosofică este atunci următoarea. – Dacă la Ioan și Marx condiția mîntuirii implică asumarea responsabilității, la Lenin condiția mîntuirii constă în eliberarea de responsabilitate (prin delegarea responsabilității individuale voinței colective a revoluției). Cum toate mișcările revoluționare sunt leniniste în esența lor, toate variantele de socialism de azi (de gen, de rasă, de clasă), care speră să obțină rezolvarea tuturor problemelor justiției sociale (de gen, de rasă, de clasă) prin distrugerea capitalismului (esența tuturor socialismelor constă în distrugerea capitalismului), impun aderenților lor ca formulă de mîntuire imediată eliberarea de responsabilitate.
Că din punct de vedere politic acest lucru înseamnă delegarea responsabilității individuale către voința colectivă a grupului revoluționar nu schimbă cu nimic faptul că, din punct de vedere individual, morala revoluționară de azi constă într-o dublă eliberare de responsabilitate: față de sine și față de alții. Ceea ce face ca mîntuirea prin eficacitatea revoluției să implice cu necesitate, de către cei angajați moral și intelectual în doctrinele care o promit, acceptarea deopotrivă a servituții și a iresponsabilității. Toate mișcările revoluționare ale justiției sociale imediate caută mîntuirea prin angajarea în iresponsabilitate față de restul nerevoluționar al societății – aceasta este semnificația filosofică.
Interpretarea retrospectivă a proletarului ca marginal și a proletariatului ca stare de marginalitate este evidentă.7 La fel de evidentă este evoluția ulterioară: identificarea noului proletariat cu faptul de a fi marginal.8 În mod inevitabil, prin logica leninistă a revoluției, marginalii de azi numesc mîntuire9 atît înregimentarea colectivistă în grupul revoluționar de referință, cît și eliberarea de responsabilitatea de a fi marginal printr-o politică revoluționară de marginalizare a centralilor.
Din punctul de vedere al responsabilității morale, asta înseamnă că marginalii vor să rămînă marginali, refuzînd statutul de marginalitate. Paremiologic, asta se exprimă prin proverbul care spune că nu se poate să vrei să ții și post și să mănînci și slănină.10
De fapt, vrei să mănînci slănină, dar pretinzi ca toată lumea să spună că ții post; mai mult, ai vrea să se extazieze că ții post mîncînd slănină. Nu merge. E și minciună, și ipocrizie – iar substratul social, mecanismul prin care se obține omologarea socială a unor astfel de comportamente contradictorii, presupune cu necesitate constrîngerea: impunerea cu forța și suprimarea criticii (adică a copiilor care îndrăznesc să spună că împăratul e gol).
Psihologic, dorința de a rămîne marginal refuzînd statutul de marginalitate este o sursă sigură a urii de sine; social, e sursa inepuizabilă a resentimentului față de orice dovadă publică a faptului că marginalitatea e marginală. Or, atîta timp cît societatea va fi societate (orice societate) și morala va fi morală (orice morală), marginalitatea va fi marginală (orice marginalitate). Ura de sine și resentimentul vor fi deci inevitabile. Ceea ce ar putea fi însă evitat, dacă refuzul, care e cauza, ar fi refuzat, iar statutul de marginalitate ar fi acceptat.
Mai mult, răsturnarea completă a rînduielilor sociale pentru ca marginalii să fie considerați nu doar norma, ci și singura formă de existență acceptabilă în centralitatea socială, iar regula majoritară să fie marginalizată și considerată o permanentă amenințare a noii normalități e, nominal și literal, iresponsabilă – deoarece pune integral povara responsabilității pe umerii celor alungați la margine și refuză pentru sine orice responsabilitate a menținerii în marginalitate.
Se poate citi cu claritate în acest comporta ment schema leninistă a mîntuirii prin iresponsabilitate (cu etapele: delegarea res ponsabilității, acceptarea iresponsabili tății). Soluția onestă constă în acceptarea faptului de a fi marginal, sub forma asumării senine a responsabilității faptului de a fi marginal. Firește, acest lucru nu e cu putință decît într-o societate în care regula majoritară acceptă fără resentiment și cu seninătate nu doar marginalitatea, ci și faptul moral al statutului de marginal. Î
n ultima sa carte, publicată postum, Noica spunea că viețile și culturile se pot „defini prin acel raport între excepție și regulă pe care îl preferă și îl pun în valoare”: ceea ce propun aici este ca logica excluderii, intrinsecă excepțiilor care infirmă regula (cînd regula evacuează excepția) și excepțiilor care devin regulă (cînd excepția evacuează regula), să fie înlocuită cu raporturile între excepție și regulă în care excepția fie confirmă, fie lărgește regula, fie, în mod paradoxal, o proclamă – precum proclamă excepția devenirii regula Ideii platoniciene prin chiar excepția ei, fără anularea excepției și fără suprimarea regulii.11
Cu aceste clarificări, știm măcar în ce societate am accepta ori ne-am dori să trăim. Într-una în care nici faptul de a fi marginal, nici faptul de a nu fi marginal să nu constituie în ochii niciuneia din părți o crimă – acel tip de „crimă notorie față de întreaga societate” în care Marx vedea condiția necesară ca proletariatul, acest vechi marginal, să ne mîntuie pe toți, prin eliberarea completă a societății de non-marginalii dăunători. Lucru de care nu ne-a ferit Dumnezeu.
_________________
1 Karl Marx, Contribuții la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere, în: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, volumul 1, Editura de Stat pentru Literatură politică, București, 1957, pp. 413-427 (Introducerea a fost publicată primă oară în: Deutsch-Französische Jahrbücher (Analele germano-franceze), Paris, 1844).
2 O identificare, de altfel, de natură pur religioasă, fără niciun argument sociologic sau economic.
3 Vorbește Marx: „Pe ce se sprijină o revoluție parțială, o revoluție numai politică? Pe aceea că o parte a societății civile se emancipează și ajunge la dominația generală, pe aceea că o anumită clasă, pornind de la situația ei specială, întreprinde emanciparea întregii societăți. Această clasă eliberează întreaga societate, dar numai presupunînd că întreaga societate se găsește în situația acestei clase […]” (Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 1, 1957, p. 423); mai sus, Marx precizează că, în condițiile mecanismului de identificare descris, ideea unei revoluții doar politice e o utopie: ea va fi totală, adică „materială”, „radicală” și „general-umană”.
4 Și ideea resorbției în bine a tuturor contradicțiilor din societățile omenești și a răscumpărării întregului rău istoric este un trop creștin, al restaurării tuturor lucrurilor, apocatastásis pánton (ἀποκατάστασις πάντων), de care se vorbește în Faptele Apostolilor 3, 21.
5 Ibidem, p. 424.
6 Formula este a lui Lukács, titlul ultimei sale lucrări
7 Cînd vorbește de proletariat, Marx nu folosește termenul de marginal, care constituie încă pentru el o calificare negativă sau peiorativă.
8 După Foucault, marginalul devine expresia umanității autentice: prin inversiune completă, centralul e înstrăinat și alienat prin chiar existențialitatea care îi conferă centralitate, deoarece aceasta îl reprimă și abrutizează cu statutul său obligatoriu de dominator, exploatator, discriminator etc.
9 Mă rog, ei spun eliberare sau emancipare de – și urmează șirul tuturor opresiunilor.
10 Forma crudă (și populară) a proverbului este: „și cu pula-n cur și cu sufletu-n rai nu se poate”. În minunata lui lucrare Proverbele Românilor, Iuliu Zanne a înregistrat următoarele forme: „Nu ’i fi (vrei să fii) și cu sufletul în raiu și cu pelea în pod” (Se dice celui lacom care voesce doue lucruri de o dată) (vol. II, 1897, nr. 4664, p. 439); „Nu póte fi cine-va (și) cu slănină ’n pod, și cu varza grasă ’n ólă” (vol. IV, 1900, nr. 9266, p. 121; „Nu poți fi, și cu dracul în buzunar, și cu sufletul în raiu” (Adică cu doue lucruri cari se bat în cap, cari nu se împacă. De pildă nu poți face rele și să fii și om de trébă) (vol. VI, 1901, nr. 14845, p. 563). Am citat din: Proverbele Românilor din Romania, Basarabia, Ungaria, Istria și Macedonia. Proverbe, dicetori, povățuiri, cuvinte adeverate, asemenări, idiotisme și cimilituri, cu un Glosar Româno-Frances, de Iuliu A. Zanne, Bucuresci, Institutul de Arte Grafice, Carol Göbl, Editura Librariei Socecu & Comp.
11 Constantin Noica, Modelul cultural european, cap. I (Regula, excepția și nașterea culturilor), Humanitas, 1993, pp. 11-26 (este ultima carte scrisă și încheiată de Noica, apărută în limba germană, în traducerea lui Georg Scherg, la Editura Kriterion, sub titlul De dignitate Europae, în 1988).
Sursa: https://romanialiterara.com/2022/10/trei-mintuiri-si-un-comentariu-la-iresponsabilitate/
