Cultura română în era „cancel culture“ (III)

3
(1)
Ați scris foarte multe cărți, probabil mai aveți în pregătire și alte proiecte editoriale. Pentru cine și de ce mai scrieți? 

Eu scriu pentru mine. Scriu pentru că în fața unei pagini albe resimt o provocare, pentru că pe măsură ce cuvintele se adaugă și capătă constituția unui argument sau a unei pledoarii, simt că mă curăț.

Vă mărturisesc că și eu, ca și dumneavoastră, trăiesc în dimensiunea asta de zi cu zi a actualității. Sunt un om care vrea să știe ce se întâmplă azi la Paris, mâine la București. Îmi pasă de faptul că anumite abuzuri sunt astăzi tolerate și chiar încurajate. Dar dincolo de aceste probleme care sunt sociale și politice și care au locul lor în viața unui om, mai există și altceva. De pildă, eu am o intensitate a prezenței mele politico-sociale mai ales în perioada de campanii electorale. Atunci mă activez și sunt eminamente dedicat trup și suflet unei cauze. După care patru ani am timp să trăiesc și pe un alt tip de respirație, că tot am vorbit de tehnici spirituale. Cred că și Orientul, și Occidentul ne-au învățat să respirăm uneori mai rar.

Mă gândeam mai degrabă la exercițiile spirituale ale stoicilor sau ale lui Ignațiu de Loyola (1491 – 1556).

Dar și ale isihaștilor.

Ei, în această perioadă între două procese electorale, noi cu toții avem capacitatea și chemarea de a face ceva cu viața noastră. În ceea ce mă privește, una dintre chemări este scrisul. Sigur că după ce scrii constați că unii spun: „Îmi place, bravo, aș mai vrea”. Și atunci vezi că practic cuvântul tău ajunge la o mie, la două mii, la zece mii, poate și la o sută de mii de oameni în cazul unor scriitori cu adevărat validați, cu adevărat excepționali. Când descoperi că ai un public mai larg, ai deja o datorie față de oameni să nu-i lași orfani și flămânzi, să spunem așa.

Ați văzut că s-au vândut cincisprezece mii de exemplare dintr-o carte celebră scrisă de…, cred că știți la cine mă refer.

Nu-mi permit să atac un autor cu această greutate și dexteritate.

Până la urmă este un personaj. Până la urmă, cultivarea gustului pentru lectură, și s-ar putea să mă contraziceți, se face și prin această adresabilitate către mase. 

N-am nimic cu faptul că domnul Nuțu Cămătaru (n. 1964) a vândut cincisprezece mii de exemplare. Este un personaj de film. Probabil că Robert De Niro (n. 1943) dacă ar fi fost mai tânăr astăzi ar fi propus undeva la Hollywood și un film despre un asemenea tip de personaj…

Eu cred că și Dostoievski (1821 – 1881) ar fi scris despre el.

Nu te contrazic, dar menționez că autorul interviurilor, sau, mă rog, cel care a provocat cartea, domnul Codin Maticiuc (n. 1980), nu m-a convins întotdeauna. Vă spun sincer, când m-am uitat cincisprezece minute la filmul lui Miami Bici (2020), mi s-a făcut rău, mi s-a părut un fiasco total și nu cred că a nimerit-o. Poate că această carte este mai nimerită și eu cred că oamenii au dreptul să și greșească. Apropo, mă laud și eu că am vândut cincisprezece mii de exemplare, dar din Fenomenul Trump, așa că permiteți-mi să spun că undeva gâfâi și eu în spatele acestei performanțe a domnului Cămătaru.

Credeți că în viitor, discutam cu domnul Nicolae Manolescu, și-l întrebam și pe el, credeți că o să dispară cărțile în format fizic?

Nu. Cred că ne îndreptăm spre un alt tip de consum. Eu cred că viitorul este al cărților-obiect care au un soi de patină artistică, un soi de funcționalitate dincolo de lectură, aș spune una estetică. Anume ele înfrumusețează pur și simplu apartamentul sau casa în care stai, ele îți dau o bucurie sufletească, și pentru asta îți permiți să dai cincizeci sau șaizeci de lei pentru un asemenea obiect care nu e deloc perisabil. Această carte pe care eu o țin în mână foarte probabil va rezista două sute de ani. Și atunci ea va rămâne pentru bibliofili un obiect dezirabil. Cartea nu va dispărea, dar va fi dublată de fișiere.

Presupun că preferați să citiți mai degrabă în format fizic decât electronic.

Mai fac o mărturisire, și e o mărturisire a păcătosului, pe la unu noaptea când nu doresc să deranjez pe nimeni în casă și nu vreau să aprind nici lumina, iau totuși un iPad și citesc la lumina „naturală” a acestuia.

Discutam la început despre o încercare sau o lipsă de competență a comisarului pentru egalitate, doamna Dalli, cu acea propunere de a înlocui termenul de Crăciun cu termenul de sărbători. Nu știu dacă a fost un gest intenționat sau poate o scăpare. Cum îi vedeți pe birocrații de la Bruxelles în relația aceasta?

Eu cred că nu e nimic întâmplător, eu cred că este o încercare de normalizare a unor paradigme noi, inclusiv a unor paradigme de comunicare. Wittgenstein (1889–1951), faimosul austriac care și-a găsit refugiul la Trinity College în Cambridge, avea la finele tratatului său (el fiind primul filosof, să spunem, care în secolul XX a încercat să investigheze natura limbajului), Tractatus logico-philosophicus, avea această frază memorabilă: Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele.

Deci când noi transformăm un limbaj, un mod de adresare, noi transformăm un set de valori și transformăm lumea în care trăim. Ceaușescu (1918 – 1989) a încercat să facă lucrul acesta. El n-a spus „programul de înfometare”, el a spus „programul de alimentație rațională”, făcându-ne o vreme să credem că e chiar bine să-i urmăm sfatul, să stăm la cozi, să mâncăm mai puțină carne sau ce ne propunea el.

Văd că ideea de centralism, de planificare pentru toată lumea, a reapărut și noile mode pretind că individualitatea trebuie să lase loc colectivității și că, nu-i așa?, colectivitatea e o biată turmă care n-are decât de executat niște ordine venite de sus.

Dar ne întoarcem puțin la limbaj. Când eu nu mai spun „tată” și „mamă”, ci „părinte 1” și „părinte 2”, când eu nu mai spun „familie”, ci spun „parteneriat”, când eu nu mai spun „soția mea”, ci „tovarășa mea de viață”, ceva se schimbă. Eu nu neg că unii oameni pot să aibă o bună tovarășă de viață, și nici nu neg că uneori soția nu e tovarășa pe care ai visat-o, ca să fiu un pic ironic. Suntem întotdeauna prinși în această fatalitate noi, oamenii, a alegerilor, dar fundamental când spui „soția”, „soțul”, „căsătorie”, invoci un limbaj sacru, biblic, pe care profeții l-au folosit.

Și un limbaj în care credeau părinții fondatori ai Uniunii Europene, care erau convinși de acest limbaj și de acest adevăr.

Iar noi azi renunțăm la aceste cuvinte și utilizăm doar eufemisme. Spunem „Sărbători fericite!” în loc de „Crăciun fericit!”. Când înlocuim concretul cu abstractul și particularul cu acest universal vag, lipsit de concretețe, noi trădăm identitatea noastră locală, care este, în același timp, o identitate universală. 

Identitatea creștină poate fi celebrată diferit la Constantinopol și la Roma, la Moscova și la Londra, la Varșovia și în Aachen. Există o culoare specifică bizantină, dacă vreți, una anglicană, una protestantă, însă Crăciunul și Paștele, și  în mod special Crăciunul este sărbătoarea tuturor creștinilor de două mii de ani, fără deosebire între confesiuni. Nimeni cred că nu se îndoiește de forța incredibilă a acestei imagini care este lumina care pătrunde în întuneric, în miezul acestui veac, în inima acestui timp întunecat.

Această lumină nu poate fi stinsă, căci întunericul, adaugă evanghelistul, nu a cuprins-o. Și atunci, când tu spui unui copil o asemenea poveste, el înțelege că în cea mai dificilă perioadă a vieții, pe care o va traversa, mai există un licăr de speranță. Și el se va agăța de acea lumină lină, când el va înțelege că ea îl va putea duce pe sufletul rătăcitor înspre limanul nădejdii. Acel copil va fi mai puternic decât cel care crede că întunericul este predestinat.

Sursa: Emisiunea SFERE DE INTERES, în direct la Canal 33, cu Andrei Stoian, şi Mihail Neamțu

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 3 / 5. Număr voturi: 1

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.