Desfrânata cea mare și Trupul lui Hristos

5
(2)

— Despre Evangheliștii Alinei Mungiu-Pippidi —

La începutul acestei luni a fost pusă în scenă la Iași, cu mare tam-tam, piesa Alinei Mungiu-Pippidi. Piesa și montarea ei au suscitat fără întârziere proteste ale lumii creștine din România, începând cu Patriarhul Teoctist și Monseniorul Robu, care le-au acuzat de blasfemie.

Se pare că mulți actori au refuzat să joace în această piesă scrisă în 1992, oripilați de amploarea blasfemiei. Cu toată îndelunga reticență a lumii teatrale, Evangheliștii a fost totuși premiată în 1993 de UNITER și publicată de Unitext, editura acesteia, într-un volum colectiv în 1993, din nou în 1997, și într-un volum în limba franceză intitulat Après la censure, pe care nu l-am văzut. Referințele mele vor fi la ediția din 1997.

Trebuie spus de la bun început că nu contest dreptul nimănui de a scrie și publica orice. Literatura și scena contemporană sunt dominate de pornografi, lipsiți total de talent pe deasupra. Câtă vreme literele românești vor produce în principal agramați obsedați sexual, stau însă liniștit. De temut sunt doar canaliile de geniu, nu trepădușii!

Totuși, Alina Mungiu este una din personalitățile vizibile, polipremiate și arhipromovate din România, bucurându-se de o largă audiență. Mi-am călcat așadar pe inimă și am citit Evangheliștii, înfiorându-mă la fiecare pagină de violența urii anticreștine a autoarei.

Piesa este pusă sub semnul unui citat din Cioran, în care filozoful consideră istoria Bisericii lui Hristos ca o „aventură infamă”. Pentru Mungiu, Evangheliile sunt un „instrument de cucerire” (scena IV, p. 69), Apostolul Pavel e „un fanatic care caută să ademenească oamenii în sânul unei noi secte” (scena III, p. 65), iar istoria Bisericii e o lungă suferință impusă umanității pentru o „parabolă proastă”.

Citită în această cheie de un autor care în mod evident nu are acces la sacru și calcă în picioare tainele ce le-ntâlnește, Evangheliile nu sunt un text inspirat, ci o istorie aberantă, plină de contradicții, fapt pe care Mungiu îl explică într-un mod surprinzător în piesă.

Iată pe scurt intriga: Pavel, un sectant evreu, îi comandă sofistului Cherintos din Antiohia, undeva în deceniul șapte al erei creștine, o lucrare despre viața unui prooroc evreu. Cherintos le cere discipolilor săi, Ioan, Luca, Marcu și Matei să redacteze fiecare această istorie după relatările Povestitorului care-l însoțește pe Pavel, și care se va dovedi a fi Iisus.

În timpul redactării, Iisus profită de sejurul său în Antiohia spre a se îndrăgosti de ibovnica lui Cherintos, Elena, un fel de vestală-curtezană.

Deși au rețineri față de Pavel, sofistul și elevii săi produc textele cerute. În Antiohia apare episodic și Petru, care-l acuză pe Pavel că l-a confiscat pe Învățătorul lor. În fine, când cele patru texte sunt terminate, Pavel organizează o ultimă cină, în care îi otrăvește pe toți cei de față, cu excepția lui Iisus.

Iisus suferă mai ales de pierderea amantei Elena dar, după un schimb de replici, Pavel îi scurtează suferința, înfigându-i pumnalul în spate. Pavel pleacă cu evangheliile pline de minciuni; cum toți sunt morți, nimeni nu-l va putea da în vileag și-și va pune în aplicare visul de mărire. Iisus învie și o ia în brațe pe amanta sa moartă, parafrazând cuvintele de pe cruce: „Astă seară vei fi cu mine în Rai”… unde probabil vor continua să facă dragoste.

Vedem așadar că Alina Mungiu se ia la trântă cu Biserica și cu tradiția evanghelică și apostolică, nu cu blândul Iisus! 

Umanizat până la dezdumnezeire, Hristos este un omuleț laș, care a fugit de răstignire (în locul lui a fost răstignit Barabas), primind și punga cu arginți oferită de Iuda. El nu face minuni, iar când vrea să-l recâștige pe Petru se folosește de un tertip pentru a merge pe apă.

Principala calitate a acestui profet „puțin rătăcit” (scena II, p. 63) este dragostea, cuvânt interpretat după puterile autoarei. Citit în cheie sexuală, Fiul Omului e pe placul lui Mungiu: el se îndrăgostește de Elena, așa cum fusese amantul Mariei Magdalena (aici Mungiu îl devansează pe Dan Brown).

Într-adevăr, una dintre obsesiile autoarei, exprimată într-un limbaj elevat, este dacă personajul masculin „a avut-o” pe cutare femeie (scena I, p. 57; scena II, p. 60, etc.). Ei bine, Isus „le-a avut” pe amândouă!

În piesa infamantă a Alinei Mungiu, totul se transformă în ceea ce preocupă mai mult lumea noastră deicidă: sexul și puterea. Evangheliile sunt scrise de cei patru discipoli pentru a-i permite lui Pavel să-și creeze o organizație puternică și hegemonică. După cum realizează iubăreața Elena, „pentru fiecare cuvânt pe care Ioan îl mâzgălește acolo după chef, fanaticii vor tăia capete și vor răstigni oameni” (sc. III, p. 65).

Cum nimic din ce scrie în Evanghelii nu e adevărat, ci totul e o născocire propagandistică, tainele sunt bălăcărite de Mungiu într-un mod abject. De pildă, Ioan ne spune, în scena II, că „tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată”; în scena VI aflăm că Fecioara Maria a fost „o târfă”. 

Scena VI este un bun exemplu al talentului Alinei Mungiu: stil sforăitor, ca o ședință de partid, sloganuri stângiste de genul „ordinea pe care vrei s-o instaurezi este pur masculină, nu are nimic femeiesc în ea”! Se vede din prima clipă teza, personajele n-au nici o adâncime. Totul e slogan, când nu e incultură („ziloți” în loc de „zeloți”, p. 58, „grotească”, p. 80), anacronism (Pavel e un „călugăr”, p. 93; discipolii înjură cu „la dracu”, p. 68, vorbesc de „biserici”, p. 71 și fac „seminar”, p. 69) sau nonsens (piesa se întâmplă în anii 60-70, când un Crist sexagenar e cu gândul la sex, iar Pavel, care la vremea aceea era la Roma sau murise deja, se plimbă prin Orientul Mijlociu).

Spațiul scurt și dezgustul nu-mi permit să insist mai mult asupra piesei. Din cronici aflu că punerea în scenă a îngroșat pornografia deja existentă: în scena V, Elena îi sărută picioarele lui Isus, dar didascaliile ne spun că „nu e un sărut umil, ci unul rafinat, sexual. […] Sărutările urcă mai sus de genunchi, părul ei le ascunde.”

Era de așteptat ca textul impertinent și punerea în scenă și mai jegoasă, și mai batjocoritoare să stârnească entuziasmul publicului. Treaba lor.

Fiecare este liber să scrie ce vrea, să vadă ce vrea, să gândească ce vrea. În ochii mei și, bănuiesc, ai oricărui creștin, piesa Evangheliștii o descalifică definitiv pe Alina Mungiu. Ea ne demonstrează că noua generație de umaniști și dreptomiști sunt mai înrăiți decât vechii comuniști ca Iliescu, care măcar de ochii lumii se duc la biserică de Paști și-și fac cruce.

Când trupele de desant ale ofensivei anticreștine vor fi cucerit toate gazetele, televiziunile, universitățile, va fi prea târziu să ne mai plângem. 

Dar ascensiunea Alinelor Mungiu poate încă să fie oprită de cei 90% de creștini din această țară, pentru care texte ca Evangheliștii sunt mai mult decât o înjurătură de mamă. Până atunci, îmi spun în gândul meu: „Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne”.

Adrian Papahagi

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 5 / 5. Număr voturi: 2

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.