„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”
Proverbele lui Solomon 4:23 (VDC)
„Este un pact cu diavolul: renunță la propriul suflet și obții în schimb puterea. Însă odată ce am renunțat la sufletele noastre, adică la noi înșine, puterea astfel conferită nu ne va aparține. În fapt, vom fi sclavii și marionetele acelui lucru pentru care am renunțat la suflet”
Desființarea omului, C. S. Lewis
Publicată pentru prima dată în Japonia în 1994, fiind una dintre cele peste 40 de lucrări de ficțiune și non-ficțiune de Yōko Ogawa, Poliția Memoriei a ajuns recent și la cititorii români. Este o distopie care amintește de 1984 al lui George Orwell și Fahrenheit 451 de Ray Bradbury, dar și de Jurnalul Annei Frank. Poate că nu este deloc întâmplătoare apariția acestei cărți în România, acum, în vremurile pe care le traversăm. Este relevantă.
Romanul ne dezvăluie o insulă fără nume, în care lipsa intimității și dispariția sunt moduri de viață. Oamenii – personajele nu au nume – își duc existența sub stricta supraveghere a Poliției Memoriei, sub teroarea perchezițiilor și arestărilor pe care le efectuează.
Întreaga insulă este controlată de un guvern autoritar: ”Metodele folosite de Poliția Memoriei erau tot mai brutale. Oamenii nu mai primeau citație, ca pe vremea când trăia mama, ci se trezeau direct cu agenții pe cap. Totul se petrecea fulgerător. Polițiștii aveau acum în dotare berbeci grei, cu care puteau sparge orice ușă. Dădeau buzna pe nepusă masa, răscolind totul, în căutarea de ascunzători – în magazii, sub pat, pe după dulapuri. Scotoceau în orice cotlon ar fi putut încăpea un om și târau cu ei orice suspect, odată cu cei care îl adăpostiseră, îmbrâncindu-l în camioanele lor verde închis”.
Odată cu dispariția lumii materiale – feriboturi, păsări, fructe, trandafiri, pălării, parfumuri, fotografii, calendare, ceasuri, hărți, cărți -, dispare și memoria puțin câte puțin. Memoria este asociată cu obiectele, cu propria voce și propriul corp al omului. Destrămarea memoriei produce, încetul cu încetul, destrămarea inimii care ”se subțiază”. ”Golurile din inimi sunt tot mai multe și mai dese”.
Dispariția este un fenomen programat în mintea locuitorilor insulei. Se trezesc dimineața, deschid ochii și simtcă a mai dispărut ceva. În ziua aceea, ca la o comandă sau parcă sub hipnoză ori în stare de halucinație colectivă, toți locuitorii insulei se debarasează de obiectul dispărut anticipat.
Îi dau foc sau îl aruncă în apă. Apoi, dintr-o dată, cuvântul care desemna obiectul dispărut, precum și orice amintire legată de el se șterge din memorie. Altfel spus, ei experimentează momente de amnezie, pe baza unui program mental. Sunt programați să uite obiecte, chiar și elemente componente ale corpului lor (o mână, un picior).
Guvernul are misiunea de a eradica toate dovezile existenței obiectelor programate să dispară. Însă unii locuitori sunt imuni la această manipulare și, prin urmare, încearcă să se revolte împotriva guvernului. O unitate de poliție desemnată drept „Poliția Memoriei” este trimisă pentru a impune acest nou mod de viață, înrădăcinând și distrugând orice formă de rezistență împotriva noii ordini instaurate pe insulă.
Această nouă ordine îi obligă pe oamenii care sunt imuni să trăiască ascunși. Toți cei suspectați că își amintesc sunt hărțuiți, reținuți și interogați de Poliția Memoriei. Păstrarea memoriei și a obiectelor vechi, care ar fi trebuit distruse, constituie infracțiuni:
”În primul rând, sarcina noastră este să ne asigurăm că amintirile fără rost dispar iute și ușor. Sunt convins că sunteți de acord că nu avem de ce să ne cramponăm de amintiri nefolositoare. Dacă degetul mare ți se cangrenează, îl amputezi și gata. Altfel, dacă stai prea mult pe gânduri, rămâi fără întregul picior. La fel se întâmplă și în munca noastră. Numai că, vedeți dumneavoastră, noi lucrăm cu amintiri fără formă, tăinuite într-o inimă care n-are nici ea formă. Cu alte cuvinte, ne luptăm cu un dușman nevăzut și vă asigur că nu e deloc ușor. Ne trebuie mare pricepere să scoatem la suprafață secrete invizibile, să le analizăm, să le sortăm, să le procesăm. Și apoi, în funcție de ce găsim, știm cum să procedăm mai departe”.
În ciuda disparițiilor anticipate – al căror scop final oamenii nu îndrăznesc să îl ghicească, viața continuă cu lupta ei zilnică. Oamenii nu se luptă cu amintirile, ci cu sărăcia, criza alimentară, mizeria, cutremurele, o iarnă fără sfârșit. Sunt prea ocupați ori ignoranți să se întrebe de ce dispar obiecte, de ce trebuie să dispară și amintirile și cuvintele.
Cei imuni la amnezie, aceia care se opun noii ordini, își găsesc alinarea în scris, exprimându-se prin cuvinte, și în artă. Ei nu renunță la lucrurile vechi, care înainte le aducea plăcere, le îngrijesc cu sfințenie, le protejează și încearcă să le redea memoriei celor amnezici. „Obiectele acestea au puterea să vă transmită forme, să vă redea amintirile”
Naratoarea, personajul principal, este o tânără romancieră, preocupată de finalizarea ultimului său roman care are în centru o dactilografă mută și relația ei cu profesorul de la cursul de dactilografiere. De la naratoare aflăm că era fiica, fără nume, a unei sculptorițe și a unui ornitolog și că părinții săi muriseră. Mai aflăm că mama sa fusese arestată de Poliția Memoriei. Infracțiunea comisă: rezistase amneziei programată în masă de guvernul autoritar. Era artistă, pasionată de tot ce era vechi și frumos.
Când tânăra află că editorul său este unul dintre cei care și-a păstrat memoria intactă, rezistând noii ordini impuse de guvernul autoritar, decide să-l protejeze de Poliția Memoriei. Ajutată de cel mai apropiat prieten, un bătrân, romanciera identifică o ascunzătoare, o cămăruță aflată între etajul 1 și etajul 2 al casei, fostul depozit de cărți al tatălui său. Acolo, ”în peșteră”, R., editorul, își va continua viața, îngrijind sculpturile, argintăria, cărțile și alte lucruri vechi, dar și proiectul editorial.
Pe cât de frumos este scris acest roman, pe atât de tulburător este.
În primul rând, ne dezvăluie cu măiestrie că memoria are de-a face cu identitatea noastră, cu vocea și corpul nostru. Amintirile ne construiesc identitatea, iar atunci când acestea ne sunt controlate din exterior, pot fi furate și, astfel, ni se fură însăși identitatea. Prin urmare, nu mai suntem stăpânii propriilor gânduri, a propriei identități.
În al doilea rând, ne dezvăluie că limba, cuvintele au de-a face cu gândurile noastre iar gândurile, exprimarea lor în cuvinte și comunicarea au de-a face cu libertatea.
În al treilea rând, că limba și limbajul prin cuvinte au de-a face cu relația cu noi înșine ( ne ajută să ne explorăm, să ne cunoaștem, să știm cine suntem), cu relația noastră cu ceilalți oameni, cu relația noastră cu natura, cu lumea care ne înconjoară.
În al patrulea rând, că există o legătură între limbă, istorie și cultură. O lume fără cărți, fotografii, ceasuri, calendare, hărți este o lume fără repere în timp și spațiu.
În al cincilea rând, că limbajul este important pentru ordinea existenței și pentru esența ființei umane. Atunci când ordinea este distrusă, sănătatea gândirii noastre și a culturii este grav afectată. Iată de ce este atât de importantă cunoașterea Genezei din Vechiul Testament.
Pentru că este despre Cuvânt și puterea cuvântului, despre creație, identitate, origine, istorie, despre limbaj și corupția limbajului (a se vedea porunca data de Dumnezeu lui Adam, dialogul dintre Șarpe cu Eva și dialogul dintre Dumnezeu și cei trei protagoniști din capitolul 3). La fel de importante sunt geneza și genealogia familiei, a unui neam, istoria unui popor.
Romanul lui Yoko Ogawa, o bijuterie literară, este despre libertate, control, supraveghere și manipulare, despre frică și curaj, despre dragoste și artă, despre viață și moarte, despre micile plăceri și marile provocări ale vieții, despre sensul memoriei, despre viață și moarte.
Ca cititor, poți fi încercat de o senzație ciudată: deși insula este un loc terifiant, o pace și o liniște, parcă supranaturale, îți invadează ființa. Cu toate acestea, cartea nu te lasă să-ți odihnești mintea și inima după lectură pentru că o mulțime de întrebări îți iau pacea: Cine sunt cei de la Poliția Memoriei, cu uniformele lor fine, cu chipurile împietrite și inimile goale?
Cui îi raportează și cum au ajuns să dețină o astfel de putere absolută? cum se face că toate fructele dispar, că zăpada nu se topește niciodată, că până și natura se supune noii ordini? suntem noi Poliția Memoriei? Suntem noi cei fără memorie? Ce să facem în fața unui program de manipulare în masa? cum să rezistăm hipnozei colective, controlului minții?
Cum să păstrăm și să transmitem ce este vechi și, totuși, ne definește identitatea? este cultura, este arta un vehicul al memoriei? Unde să ne ascundem? Poate fi speranța noastră o rămășiță de oameni, care rezistă programului și programatorilor, și răspândesc în jurul lor lumină?
Există o profunzime tainică în acest roman iar autoarea ne invită să o descoperim.
Las aici, la final, un scurt dialog, care îndeamnă la meditație:
”- Mă întreb dacă povestea va rămâne și după ce voi dispărea.
– Bineînțeles. Fiecare cuvânt pe care l-ai scris va continua să existe ca amintire, aici, în inima mea, deci nu va dispărea. Poți fi sigură de asta!
– Atunci mă bucur să las măcar o urmă a trecerii mele pe-aici”.
Av. conf. univ. dr. Lavinia Tec
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara
